Europa nu oferă un model unic. Oferă însă o lecție comună: stabilitatea unui stat nu este produsul unei formule constituționale perfecte, ci al unor reguli clare, respectate indiferent de alternanța politică.
Dacă istoria ultimelor trei decenii ne arată unde sunt vulnerabilitățile actualei Constituții, experiența altor state europene demonstrează că stabilitatea instituțională nu depinde atât de forma de guvernământ, cât de claritatea regulilor și de cultura constituțională. Constituția nu este un text care funcționează singur. Ea trăiește prin instituțiile pe care le creează și prin oamenii care o aplică. În această privință, Europa oferă câteva exemple relevante.
Germania, republică parlamentară, și-a construit după 1949 una dintre cele mai stabile arhitecturi constituționale din lume. Trauma prăbușirii Republicii de la Weimar i-a determinat pe părinții Legii Fundamentale să elimine sursele instabilității politice. Astfel a apărut celebrul mecanism al moțiunii constructive de cenzură: un guvern nu poate fi demis decât dacă Parlamentul este capabil să voteze simultan un nou cancelar. Rezultatul este spectaculos. Germania a avut, în peste șapte decenii, puține crize guvernamentale majore, iar alternanțele la putere s-au produs fără blocaje instituționale.
Franța a ales o altă soluție. Constituția celei de-a V-a Republici, adoptată în 1958 sub influența generalului Charles de Gaulle, conferă președintelui atribuții importante, dar acestea sunt definite mult mai precis decât în sistemul românesc. Nici măcar perioadele de „coabitare”, când președintele și premierul au aparținut unor majorități politice diferite, nu au produs crize constituționale comparabile cu cele din România. Regulile jocului erau clare înainte ca jocul să înceapă.
Belgia reprezintă un caz aparte și, în același timp, unul cu o puternică încărcătură simbolică pentru România. Nu întâmplător Constituția românească din 1866 s-a inspirat în mare măsură din Constituția belgiană din 1831, considerată la acea vreme una dintre cele mai moderne și liberale din Europa. Astăzi, Belgia rămâne un exemplu al rezistenței instituțiilor. Între 2010 și 2011, statul belgian a funcționat 541 de zile fără un guvern federal cu puteri depline, un record mondial pentru o democrație. Belgia a demonstrat astfel că administrația publică, economia și instituțiile pot continua să funcționeze chiar și în absența unui guvern federal cu puteri depline, datorită descentralizării, continuității administrative și culturii compromisului politic, împiedicând transformarea unei crize politice într-o criză a statului.
Spania oferă o altă perspectivă. Monarhia constituțională instaurată după 1978 nu înseamnă că Regele guvernează. Dimpotrivă. Suveranul nu participă la competiția electorală și nu conduce executivul, dar exercită un rol de continuitate instituțională și reprezentare a statului. În momente excepționale, acest rol poate deveni decisiv. Discursul televizat al regelui Juan Carlos I, în timpul tentativei de lovitură de stat din februarie 1981, este considerat și astăzi unul dintre momentele definitorii pentru consolidarea democrației spaniole.
Exemplele europene nu demonstrează că există o singură formulă constituțională corectă. Ele demonstrează altceva: instituțiile rezistă atunci când competențele lor sunt clare, iar actorii politici acceptă regulile chiar și atunci când acestea nu le sunt favorabile.
Monarhie sau republică? O dezbatere care nu ar trebui evitată
Aniversarea celor 160 de ani de la Constituția din 1866 a readus în atenție și o temă care revine periodic în spațiul public: poate monarhia constituțională să reprezinte, și astăzi, o alternativă instituțională pentru România? Este o întrebare legitimă. Nu pentru că răspunsul ar fi evident, ci pentru că istoria obligă la reflecție.
Susținătorii restaurării monarhiei invocă perioada dintre 1866 și 1947, considerată de mulți istorici drept cea mai stabilă etapă de dezvoltare instituțională a statului român. Ei argumentează că Regele, aflat în afara competiției electorale, putea media conflictele dintre partide fără a avea un interes politic direct și oferea statului o continuitate pe care ciclurile electorale nu o pot asigura. În plus, ei subliniază contribuția decisivă a Coroanei la marile momente fondatoare ale României moderne: proclamarea Independenței, transformarea țării în Regat, Marea Unire și integrarea României în sistemul european al epocii.
Pe de altă parte, susținătorii actualei forme republicane atrag atenția că succesul unei democrații nu este determinat exclusiv de forma de guvernământ. Republici precum Germania, Italia, Austria sau Irlanda demonstrează că instituțiile pot funcționa exemplar și fără o monarhie constituțională. La fel cum există monarhii care au traversat perioade dificile. În multe monarhii constituționale europene, stabilitatea este rezultatul tradiției democratice și al instituțiilor consolidate, nu exclusiv al existenței Coroanei. Forma de guvernământ nu garantează, prin ea însăși, performanța instituțională. Ceea ce face diferența este calitatea instituțiilor și respectarea regulilor democratice.
Din acest motiv, adevărata întrebare nu este dacă România trebuie să fie republică sau monarhie. Întrebarea este dacă actuala arhitectură constituțională produce suficientă stabilitate pentru provocările secolului XXI.
O Constituție pentru lumea care vine
Constituția din 1866 a fost scrisă într-o epocă în care marile provocări erau consolidarea statului național, independența și modernizarea administrației. Astăzi, provocările sunt cu totul altele. Inteligența artificială transformă economia și administrația publică. Atacurile cibernetice pot afecta infrastructuri critice. Campaniile de dezinformare influențează alegeri și erodează încrederea în instituții. Războiul din Ucraina a demonstrat că securitatea europeană nu mai poate fi tratată ca o certitudine.
În acest context, orice viitoare dezbatere constituțională ar trebui să răspundă unor întrebări noi. Cum sunt protejate procesele electorale împotriva ingerințelor externe? Cum sunt garantate drepturile cetățenilor în era inteligenței artificiale și a prelucrării masive a datelor? Cum este consolidat controlul democratic asupra serviciilor de informații? Cum este limitată utilizarea excesivă a ordonanțelor de urgență? Cum poate fi întărit rolul Parlamentului fără a bloca eficiența Guvernului? Și, poate, cea mai importantă întrebare: cum construim instituții suficient de solide încât să funcționeze indiferent cine câștigă alegerile?
Aceste întrebări nu existau în 1866. Dar ele definesc România anului 2026.
Republica Moldova și provocarea unei noi arhitecturi constituționale
O eventuală revizuire constituțională ar putea avea implicații și asupra uneia dintre cele mai importante teme strategice ale României: relația cu Republica Moldova.
Pe măsură ce Republica Moldova își accelerează parcursul european, apar tot mai des în spațiul public discuții privind diferitele scenarii ale apropierii dintre cele două state românești. Unii susțin că o eventuală reunificare ar necesita o revizuire profundă sau schimbarea actualei Constituții a României. Alții apreciază că actuala lege fundamentală oferă deja instrumentele necesare sau că o asemenea discuție este prematură și depinde inclusiv de voința democratic exprimată a cetățenilor din ambele state.
Este o dezbatere care, dacă va deveni vreodată una politică și constituțională concretă, va trebui purtată cu maximă responsabilitate, în deplin acord cu dreptul internațional, cu ordinea constituțională și cu angajamentele europene și euroatlantice ale României.
Lecția generației de la 1866
Poate că cea mai mare moștenire lăsată de Constituția din 1866 nu este conținutul fiecărui articol. Este felul în care acea generație a înțeles să privească statul. Nu a construit reguli pentru următoarele alegeri. A construit instituții pentru următorul secol. Aceasta este diferența dintre politica de moment și viziunea istorică.
România de astăzi nu seamănă cu România lui Carol I. Dar are aceeași nevoie de instituții credibile, de reguli clare și de lideri capabili să privească dincolo de următorul ciclu electoral. O parte a societății susține că este neapărat nevoie de o Constituție complet nouă. Aproape cert este, însă, că avem nevoie de o dezbatere constituțională nouă. Una care să nu fie confiscată de interese partizane, de emoțiile unei crize politice sau de calculele unei majorități vremelnice. Pentru că adevărata miză nu este cine va câștiga următoarele alegeri. Adevărata miză este dacă România va avea instituții suficient de puternice pentru a rezista următorilor 160 de ani.
Constituția din 1866 a fost scrisă pentru generațiile care aveau să urmeze, nu pentru interesele politice ale momentului. Dacă România va avea nevoie, într-o zi, de o nouă Constituție, aceasta ar trebui gândită în același spirit: nu pentru următorul mandat, ci pentru următorul secol.