Partea I – Lecția de maturitate a unei elite de acum 160 de ani
Acum 160 de ani, România și-a scris viitorul
La 1 iulie 1866, România a adoptat mai mult decât prima sa Constituție modernă. A făcut un gest de curaj politic și de inteligență strategică care avea să-i schimbe definitiv destinul. Într-o Europă dominată de imperii, într-un spațiu aflat încă sub suzeranitatea Imperiului Otoman și atent supravegheat de Marile Puteri, liderii politici români au avut îndrăzneala de a se comporta ca reprezentanții unui stat deja suveran.
Constituția din 1866 a avut o semnificație mai amplă, depășind-o pe cea a unui act juridic. A fost declarația prin care România și-a afirmat identitatea politică înainte ca independența să-i fie recunoscută pe plan internațional. Pentru prima dată, legea fundamentală vorbea despre România ca stat unitar și indivizibil, abandonând formula „Principatele Unite”. Era mai mult decât o schimbare de nume. Era expresia unei voințe politice: aceea de a transforma unirea realizată de Alexandru Ioan Cuza într-o realitate ireversibilă.
La 160 de ani de la acel moment fondator, aniversarea nu ar trebui redusă la o ceremonie sau la o lecție de istorie constituțională. Ea obligă la o întrebare incomodă: cum se face că România de acum un secol și jumătate a reușit să construiască instituții stabile, iar România de astăzi pare prinsă într-un șir nesfârșit de conflicte între propriile instituții?
Aceasta este mai mult decât o întrebare despre niște timpuri nostalgice. Ea este, în primul rând, o întrebare despre capacitatea unui stat de a-și construi reguli durabile.
Constituția care a creat România modernă
Adesea uităm că României i-a luat mai mult decât o singură zi să se nască și mai mult decât un singur act politic. Unirea Principatelor din 1859 a reprezentat începutul procesului, iar Constituția din 1866 a fost momentul în care acel proces a primit fundamentul juridic necesar pentru a rezista.
Inspirată în mare măsură din Constituția Belgiei din 1831, considerată atunci una dintre cele mai liberale din Europa, legea fundamentală românească a consacrat principii care aveau să definească statul modern: separația puterilor în stat, egalitatea în fața legii, garantarea proprietății private, libertatea conștiinței, libertatea presei și responsabilitatea guvernării.
Pentru elitele românești ale vremii, alegerea modelului belgian nu a fost întâmplătoare. Belgia demonstra că un stat relativ mic, aflat între mari puteri, putea deveni stabil și prosper prin instituții solide, prin respectarea legii și printr-o monarhie constituțională capabilă să arbitreze viața politică fără a o domina. România a încercat același lucru.
Un act de curaj diplomatic
Privită din perspectiva dreptului internațional, Constituția din 1866 a reprezentat un act de îndrăzneală politică. Documentul ignora aproape complet statutul juridic al României față de Imperiul Otoman. Nu vorbea despre tribut, nu amintea obligațiile impuse de Tratatul de la Paris din 1856 și trata România ca pe un stat care își stabilea singur organizarea internă. Era, în fapt, o formă inteligentă de afirmare a suveranității înainte ca aceasta să fie recunoscută oficial.
Diplomația română a explicat atunci că legea fundamentală privea exclusiv organizarea internă și nu modifica raporturile externe. În realitate, mesajul era limpede: România începuse deja să se comporte ca un stat independent. Doisprezece ani mai târziu, după Războiul de Independență, realitatea politică avea să confirme ceea ce Constituția afirmase încă din 1866.
Uneori, marile transformări istorice încep cu o formulare juridică aparent discretă.
Carol I și instituțiile mai puternice decât oamenii
În istoria României, Carol I rămâne unul dintre puținii conducători care au înțeles că autoritatea nu se construiește prin arbitrar, ci prin instituții. Constituția îi conferea atribuții importante: numea guvernul, putea dizolva Parlamentul și participa la procesul legislativ. Dar puterea sa era limitată de mecanisme constituționale și de responsabilitatea miniștrilor.
Mai important decât litera Constituției a fost însă spiritul în care aceasta a fost aplicată.
În jurul regelui s-a construit treptat o cultură politică bazată pe continuitate și compromis. Alternanța la guvernare între marile partide istorice, chiar dacă era influențată de suveran și de realitățile vremii, a oferit României predictibilitate într-o epocă în care multe state europene traversau crize repetate.
Instituțiile au început să fie mai importante decât oamenii care le ocupau vremelnic. Aceasta a fost, probabil, cea mai mare realizare a Constituției din 1866.
Libertatea presei – una dintre cele mai moderne garanții ale epocii
Printre cele mai avansate prevederi ale Constituției se afla protejarea libertății de exprimare. Cenzura preventivă era interzisă, publicațiile nu puteau fi suspendate arbitrar, iar delictele de presă erau judecate de curți cu jurați. Pentru epoca respectivă, era o garanție remarcabilă.
Presa românească a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă. Ziarele au devenit spații reale de dezbatere, iar jurnalismul a început să joace rolul unui veritabil câine de pază al democrației. Nu întâmplător, marile nume ale culturii române – de la Mihai Eminescu la Ion Luca Caragiale, Titu Maiorescu, Bogdan Petriceicu Hașdeu și Barbu Ștefănescu Delavrancea – și-au desfășurat o parte importantă din activitate în paginile presei, și asta pentru că libertatea cuvântului nu era privită ca o concesie făcută cetățeanului, ci ca o condiție esențială a modernizării statului.
Este o lecție care rămâne actuală și astăzi.
O Constituție imperfectă, dar vizionară
Desigur, Constituția din 1866 nu era lipsită de limite. Dreptul de vot era restrâns, criteriile de acordare a cetățeniei reflectau prejudecățile epocii, iar participarea politică era rezervată unei părți reduse a populației.
Judecată cu standardele prezentului, ea ar părea insuficient democratică. Privită însă în contextul secolului al XIX-lea, Constituția românească era una dintre cele mai moderne din Europa Centrală și de Est.
Mai important decât imperfecțiunile sale este faptul că documentul avea o direcție clară. El nu încerca să rezolve doar problemele zilei, ci să construiască un stat capabil să evolueze, ceea ce s-a și întâmplat. Sub protecția acestui cadru constituțional, România și-a câștigat independența, a devenit regat, și-a consolidat instituțiile și a creat premisele pentru Marea Unire din 1918, consfințită constituțional prin legea fundamentală din 1923.
Momentul în care firul s-a rupt
Nicio construcție instituțională nu este însă indestructibilă. În 1938, România a abandonat, practic, tradiția constituțională începută în 1866. Noua Constituție impusă de Carol al II-lea a concentrat puterea în mâinile regelui, a diminuat rolul partidelor și a slăbit mecanismele de control democratic.
A fost începutul unei perioade în care regulile au devenit tot mai dependente de voința conducătorului și tot mai puțin de litera legii. Au urmat dictaturile, războiul, ocupația sovietică și instaurarea regimului comunist. Constituțiile adoptate după 1948 nu mai urmăreau limitarea puterii statului, ci justificarea ei. Drepturile și libertățile individuale au rămas înscrise în texte, dar au fost golite de conținut de monopolul partidului unic.
În mai puțin de un deceniu, România trecuse de la una dintre cele mai moderne tradiții constituționale din regiune la unul dintre cele mai autoritare regimuri ale Europei.
Firul început în vara anului 1866 fusese întrerupt. Iar întrebarea avea să revină după căderea comunismului: de unde reîncepe România? Din tradiția constituțională interbelică, sau de la zero?
Răspunsul la această întrebare avea să modeleze întreaga viață politică a ultimilor 35 de ani.