Influența unei mari puteri se vede în capacitatea de a păstra aliați, baze militare, culoare strategice și libertate de acțiune la mii de kilometri de propriile frontiere. Din această perspectivă, Rusia traversează una dintre cele mai complicate perioade de după destrămarea Uniunii Sovietice. După semnalele venite din Serbia, unde Belgradul își diversifică relațiile externe și își dezvoltă dialogul cu Kievul, o altă piesă importantă se mișcă pe tabla geopolitică. Siria schimbă statutul bazelor rusești de la Tartus și Hmeimim, două avanposturi care au reprezentat timp de un deceniu coloana vertebrală a prezenței militare a Moscovei în Mediterana orientală.
Acordul anunțat de Damasc după aproximativ 18 luni de negocieri modifică raportul construit în perioada în care regimul Bashar al-Assad depindea de sprijinul militar al Kremlinului.
Baza aeriană Hmeimim și instalația navală de la Tartus urmează să fie transformate în centre comune de instruire și consolidare a capacităților. Facilitățile civile vor intra sub controlul autorităților siriene, iar procesul de tranziție ar urma să fie finalizat în maximum trei luni.
Moscova vorbește despre o „reformatare” a prezenței sale militare. Dincolo de formularea diplomatică se află însă o schimbare geopolitică majoră. Rusia trece de la o poziție privilegiată, construită în timpul lui Assad, la o prezență negociată cu noua putere de la Damasc.
Rusia a intrat în Siria ca salvator al regimului Assad
Intervenția militară rusă din septembrie 2015 a reprezentat unul dintre cele mai importante momente ale revenirii Moscovei pe scena internațională. Regimul Assad se afla atunci într-o situație extrem de dificilă. Aviația rusă, sprijinul logistic și implicarea militară directă au schimbat cursul războiului și au contribuit decisiv la supraviețuirea puterii de la Damasc.
Pentru Vladimir Putin, miza depășea însă viitorul lui Bashar al-Assad. Siria oferea Rusiei acces militar direct la Mediterana, posibilitatea de a proiecta forță în Orientul Mijlociu și un culoar logistic către Africa. Tartus și Hmeimim au devenit astfel două piese esențiale ale ambiției ruse de revenire în liga marilor puteri.
Tartus, poarta militară către Mediterana
Legătura Moscovei cu Tartus are rădăcini în perioada sovietică. În timpul Războiului Rece, URSS menținea o prezență navală permanentă în Mediterana, menită să contrabalanseze Flota a 6-a americană. După prăbușirea Uniunii Sovietice, această capacitate s-a redus puternic. Revenirea a început treptat și a accelerat după intervenția din Siria.
În 2013, Rusia a reînființat o formațiune navală permanentă în Mediterana, aflată în legătură operațională cu Flota Mării Negre. Tartus oferea infrastructura logistică de care navele rusești aveau nevoie pentru realimentare, mentenanță și sprijin tehnic. Acordul semnat cu regimul Assad în 2017 a dus această relație la un alt nivel. Rusia primea drepturi pentru 49 de ani și putea menține simultan la Tartus până la 11 nave militare, inclusiv nave cu propulsie nucleară. Moscova obținuse astfel un avanpost naval de lungă durată în Mediterana orientală.
Hmeimim, portavionul terestru al Kremlinului
Baza aeriană Hmeimim a devenit rapid centrul puterii aeriene ruse în Siria. De aici au operat avioane Su-24, Su-25, Su-30, Su-34 și Su-35. Rusia a desfășurat temporar și aparate Su-57, folosind teatrul sirian inclusiv pentru testarea și demonstrarea unor platforme militare moderne.
După doborârea unui Su-24 rusesc de către Turcia în noiembrie 2015, Moscova a instalat la Hmeimim sistemul antiaerian S-400. În Siria au ajuns și sisteme Pantsir, rachete Bastion pentru apărarea litoralului și mijloace avansate de război electronic. Împreună, aceste sisteme au creat o arhitectură militară capabilă să protejeze bazele rusești și să extindă raza de influență a Moscovei asupra unei părți importante din Mediterana orientală.
În februarie 2022, chiar înaintea invaziei pe scară largă a Ucrainei, Rusia a trimis la Hmeimim bombardiere Tu-22M3 și avioane MiG-31K echipate cu rachete hipersonice Kinjal. Mesajul strategic era puternic. Siria devenise o platformă de pe care Rusia putea desfășura unele dintre cele mai avansate arme ale sale în apropierea flancului sudic al NATO.
16 nave rusești lângă coasta Siriei
Dimensiunea navală a acestei strategii a devenit vizibilă tot în februarie 2022. Imagini din satelit indicau atunci concentrarea a 16 nave rusești în apropierea Siriei. Gruparea cuprindea două crucișătoare din clasa Slava, două distrugătoare antisubmarin Udaloy, două fregate dotate cu rachete, două submarine diesel electrice Kilo, o corvetă Buyan și alte nave de luptă și sprijin.
Cele două crucișătoare Slava puteau transporta fiecare câte 16 rachete antinavă grele. Fregatele și submarinele Kilo puteau utiliza rachete de croazieră Kalibr. Pentru câțiva ani, Rusia reușise să lege Marea Neagră, Mediterana orientală și Siria într-o singură arhitectură de proiecție militară. Tartus și Hmeimim formau nucleul acestei construcții.
„Syrian Express”, artera logistică a Rusiei
Un rol esențial îl avea și ruta dintre porturile rusești de la Marea Neagră și Tartus, cunoscută sub denumirea de „Syrian Express”. Pe această rută circulau nave cu muniții, echipamente și materiale destinate forțelor rusești și armatei siriene. Analize realizate pe baza imaginilor satelitare și a datelor de navigație au identificat cel puțin 76 de transporturi între 2018 și 2020, dintre care 23 numai în anul 2020. Volumul estimat ajungea la aproape 3.300 de containere anual. În 2021, cifra a coborât la aproximativ 1.784 de containere, iar între 2022 și 2024 media anuală a ajuns la aproximativ 1.454. În intervalul 2021–2024 au fost identificate 37 de transporturi.
Scăderea coincide cu o schimbare majoră de priorități pentru Moscova. Războiul din Ucraina a început să consume tot mai multe resurse militare, logistice și financiare.
Prăbușirea lui Assad schimbă raportul de putere
Căderea regimului Bashar al-Assad în decembrie 2024 a modificat radical această construcție. Fostul lider sirian s-a refugiat în Rusia, iar la Damasc a venit Ahmed al-Sharaa, provenit din tabăra care s-a luptat ani întregi cu regimul susținut de Kremlin. Noua conducere siriană a ales însă o politică pragmatică.
Siria are nevoie de reconstrucție, investiții, energie și relații funcționale cu marile puteri. Rusia dispune încă de instrumente economice, diplomatice și militare importante. În același timp, Moscova are un interes uriaș să păstreze accesul la Tartus și Hmeimim. De aici rezultă compromisul actual. Vladimir Putin l-a primit de două ori pe Ahmed al-Sharaa la Moscova, iar cele două părți au negociat timp de aproximativ un an și jumătate noua formulă de cooperare.
Ce pierde concret Rusia
Prima pierdere privește libertatea de utilizare a infrastructurii. În perioada Assad, acordurile ofereau Moscovei privilegii foarte largi, gândite pentru aproape jumătate de secol. Noua formulă introduce centre comune și readuce facilitățile civile sub controlul statului sirian.
A doua pierdere este navală. Tartus oferea navelor rusești posibilitatea de a opera în Mediterana perioade îndelungate, folosind infrastructura locală pentru realimentare și mentenanță.
A treia privește aviația. Hmeimim permitea Rusiei să desfășoare rapid aeronave de luptă, bombardiere și sisteme de apărare aeriană într-o regiune strategică.
A patra este legată de Africa. Hmeimim a servit și drept punct de tranzit pentru personalul și operațiunile rusești îndreptate spre continentul african.
Pierderii militare i se adaugă una politică. În 2015, Kremlinul decidea prin forța armelor supraviețuirea regimului de la Damasc. În 2026, conducerea siriană negociază condițiile în care Rusia își poate continua prezența.
Marea Neagră și Mediterana fac parte din aceeași ecuație
Pentru România și pentru NATO, evoluția din Siria are și o dimensiune directă legată de Marea Neagră. Ani la rând, Flota rusă a Mării Negre și infrastructura militară din Siria au funcționat ca elemente ale aceluiași sistem. Navele puteau pleca din Sevastopol sau Novorossiisk, traversau strâmtorile turcești și ajungeau la Tartus, unde primeau sprijin logistic pentru continuarea operațiunilor în Mediterana.
Războiul din Ucraina a afectat această arhitectură. Atacurile ucrainene au determinat Rusia să mute o parte importantă a capacităților navale din Crimeea către Novorossiisk. Aplicarea Convenției de la Montreux de către Turcia după februarie 2022 a restrâns suplimentar libertatea de mișcare a navelor militare ale statelor beligerante prin strâmtori. Acum se schimbă și celălalt capăt al acestui coridor strategic: Siria.
După Serbia, Siria își caută propria libertate de mișcare
Serbia și Siria reprezintă două situații profund diferite, însă există o tendință geopolitică ce merită urmărită. Belgradul își dezvoltă relația cu Kievul, își protejează perspectiva europeană și încearcă să păstreze mai multe opțiuni externe. Damascul face același lucru într-un context diferit. Își recuperează infrastructura, redefinește prezența rusă și își construiește relații cu mai multe centre de putere. Noua Sirie poate lucra simultan cu Rusia, Turcia, statele din Golf, Europa și Statele Unite. Pentru conducerea de la Damasc, această formulă oferă mai multă libertate și mai multă putere de negociere decât dependența strategică din epoca Assad.
Rusia trece de la expansiune la conservarea pozițiilor
Moscova păstrează în continuare o capacitate militară globală considerabilă. Rusia rămâne o putere nucleară, membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, exportator major de energie și actor militar important în Europa, Asia și Africa. Problema Kremlinului se află în costul tot mai mare al menținerii acestei influențe.
În 2015, Rusia intra în Siria pentru a demonstra că poate salva un aliat și poate schimba rezultatul unui război. În februarie 2022, putea concentra 16 nave în apropierea coastei siriene, putea desfășura bombardiere Tu-22M3 și MiG-31K cu rachete Kinjal la Hmeimim și dispunea de acorduri militare gândite pentru aproape jumătate de secol.
În august 2026, Moscova negociază transformarea acelorași avanposturi în centre comune. Rusia păstrează accesul, personalul militar și relația cu Damascul, însă poziția sa se schimbă vizibil.
După Serbia, Siria transmite astfel un nou semnal despre transformarea ordinii geopolitice construite de Vladimir Putin în ultimele două decenii. Influența globală înseamnă mai mult decât rachete, avioane și focoase nucleare. Înseamnă aliați, baze, logistică, libertate de acțiune și capacitatea de a transforma puterea militară într-o influență politică durabilă. Tocmai aici începe să se vadă reculul Rusiei.