Există momente în care un scandal politic dintr-o altă țară spune mai multe despre noi decât despre cei implicați. Modul în care instituțiile și societatea răspund suspiciunilor de corupție reflectă diferențe în felul în care România și Spania se raportează la abuzul de putere. Cazul care zguduie în prezent scena politică spaniolă este un exemplu aproape didactic.
David Sánchez, fratele premierului Pedro Sánchez, a fost condamnat de Tribunalul din Badajoz pentru o abatere administrativă și a primit interdicția de a ocupa funcții publice timp de nouă ani. Instanța a apreciat că postul de coordonator al școlilor publice de muzică, ocupat de acesta în 2017, fusese creat fără o necesitate reală pentru administrație și răspundea mai degrabă interesului persoanei care urma să-l ocupe decât interesului public. În schimb, judecătorii nu au găsit probe care să susțină acuzația de trafic de influență, iar această parte a dosarului s-a încheiat cu achitarea sa. Hotărârea nu este definitivă și poate fi atacată cu apel.
Puterea nu aduce imunitate: Cazul Begoña Gómez
În același timp, Begoña Gómez, soția premierului spaniol, urmează să fie judecată sub acuzațiile de trafic de influență, deturnare de fonduri, corupție în afaceri și folosirea resurselor publice în interes privat. Ancheta privește inclusiv modul în care aceasta ar fi obținut și administrat o poziție la Universitatea Complutense din Madrid.
În cursul procedurilor judiciare, instanța a dispus măsuri preventive restrictive, obligând-o să predea pașaportul și interzicându-i să părăsească teritoriul Spaniei fără autorizarea judecătorului. Din acest motiv, Pedro Sánchez a participat singur la summitul NATO, după ce judecătorul a refuzat cererea soției sale de a călători în afara țării.
Imaginea este de o forță simbolică extraordinară pentru funcționarea statului de drept: apropierea de vârful puterii executive nu oferă imunitate de facto și nu suspendă aplicarea măsurilor preventive impuse de magistrați. Justiția își urmează cursul firesc, independent de agenda oficială și de interesele de imagine ale guvernului.
Pedro Sánchez respinge toate acuzațiile și susține că familia sa este victima unei campanii de hărțuire politică, poziție împărtășită și de Partidul Socialist Spaniol, care acuză opoziția că încearcă să obțină în instanță ceea ce nu poate câștiga prin vot.
Acesta este un argument întâlnit frecvent în multe democrații, inclusiv în România, unde anchetele care ajung în apropierea puterii sunt adesea prezentate drept confruntări politice. Dincolo de aceste declarații, însă, singurele repere care contează rămân probele și hotărârile instanțelor.
Un scandal care măsoară standardele unei societăți
Privit din România, cazul din Spania poate părea modest. În centrul lui se află suspiciunea că un post public a fost creat pentru favorizarea unei persoane apropiate premierului și că influența familiei ar fi fost folosită pentru obținerea unei poziții universitare.
În Spania, asemenea acuzații au provocat un scandal politic major, un proces intens urmărit de presă și o condamnare în primă instanță. În România, unde opinia publică s-a obișnuit cu dosare de milioane de euro, contracte trucate și mită ascunsă în portbagaje, există riscul ca un caz de favoritism administrativ să genereze o reacție publică mult mai redusă. Diferența arată cât de diferit definesc cele două societăți responsabilitatea în funcția publică.
Ce spun cifrele
Diferențele devin și mai clare atunci când sunt privite prin prisma statisticilor oficiale.
În 2024, Direcția Națională Anticorupție din România a soluționat peste 5.400 de dosare și a trimis în judecată 683 de inculpați (dintre care aproximativ 260 ocupau funcții de conducere, control sau demnități publice). Instanțele au pronunțat 391 de condamnări definitive, iar bunurile asupra cărora au fost instituite măsuri asigurătorii au depășit 280 de milioane de lei.
În același an, Consiliul General al Puterii Judiciare din Spania a raportat 35 de proceduri de corupție finalizate cu trimiterea în judecată a 146 de persoane. Instanțele spaniole au pronunțat 51 de hotărâri, dintre care 30 s-au încheiat cu condamnări totale sau parțiale.
Statisticile trebuie citite cu prudență, deoarece cele două state folosesc sisteme diferite de raportare, iar DNA reprezintă o structură specializată, fără echivalent direct în Spania. Un număr mai mare de anchete nu indică automat un nivel mai ridicat al corupției, ci poate reflecta și existența unor instituții specializate, priorități diferite ale procurorilor sau mecanisme distincte de raportare. Chiar și așa, ele conturează o imagine relevantă: România gestionează un volum uriaș de dosare de mare corupție, în timp ce în Spania scandalurile aflate în proximitatea executivului produc o reacție publică de amploare, independent de prejudiciul financiar.
Diferența dintre două culturi ale responsabilității
Spania are propriile scandaluri de corupție, iar dosare precum Gürtel, Bárcenas sau cele care au vizat Casa Regală au demonstrat că nimeni nu este ferit de anchete. Diferența față de România nu constă în absența fenomenului, ci în standardele de responsabilitate publică.
În Spania, suspiciunea că o funcție a fost creată pentru favorizarea unei persoane apropiate puterii este suficientă pentru a declanșa o criză națională și o reacție fermă a justiției. În România, după ani de dosare cu prejudicii de milioane de euro, favoritismul și conflictele de interese riscă să fie tratate ca simple abateri administrative, deși ele reprezintă punctul de plecare al marilor acte de corupție.
Aceeași Uniune Europeană, praguri diferite de indignare
România și Spania împărtășesc, la nivel teoretic, aceleași principii europene privind statul de drept, însă reacția societății la derapajele puterii este diferită. În Spania, un dosar care implică familia premierului poate paraliza agenda publică. România, însă, trăiește sub anestezia marilor scandaluri. Când te-ai obișnuit cu falimentul de proporții de la Nordis, cu achiziții publice unde prețurile se dublează din pixul funcționarilor și cu imagini cu milioane de lei ascunse în portbagaje de lideri județeni, îți pierzi capacitatea de a mai sesiza micro-corupția. Acest prag de indignare amorțit este cel mai mare câștig al cleptocrației autohtone: când cetățeanul devine imun la nepotism și favoritism administrativ, drumul spre marile tunuri financiare este complet liber.
Aceasta este una dintre cele mai grave consecințe ale corupției cronice: favoritismul și nepotismul ajung să fie privite ca abateri minore, deși ele reprezintă începutul rețelelor clientelare și al marilor fraude.
Lecția pe care România ar trebui să o înțeleagă
Cazul familiei lui Pedro Sánchez nu demonstrează că Spania este o societate impecabilă, ci că standardele de exigență ale publicului rămân ridicate chiar și atunci când investigațiile ajung în cabinetul premierului. România are instituții care investighează și condamnă, însă adevărata provocare este păstrarea vigilenței societății înainte ca prejudiciile să devină uriașe.
În Spania, un caz de favoritism are reverberații majore și profunde pe scena politică. În România, riscul este ca pierderea a milioane de euro din banii publici să nu mai surprindă aproape pe nimeni. Iar acesta este cel mai mare pericol: corupția nu erodează doar bugetele și instituțiile, ci și pragul moral al societății. Când cetățenii încetează să se mai revolte, iar neregulile devin rutină, democrația începe să piardă cu mult înainte ca instanțele să pronunțe ultima sentință.