Prăbușirea regimului comunist, în decembrie 1989, nu a însemnat doar sfârșitul unei dictaturi, ci și începutul unei întrebări fundamentale: pe ce temelie constituțională urma să fie reconstruit statul român?
În fața noii puteri existau două opțiuni majore. Prima era revenirea, fie și simbolică, la tradiția democratică întreruptă în 1947, prin repunerea în valoare a Constituției din 1923 — inspirându-se din exemplul statelor care au revendicat continuitatea juridică a ordinii constituționale anterioare ocupației sovietice, precum țările baltice. A doua variantă era redactarea unui text complet nou, adaptat realităților postcomuniste.
A fost aleasă a doua cale. Constituția adoptată în 1991, revizuită în 2003 pentru a răspunde exigențelor aderării la NATO și Uniunea Europeană, are merite incontestabile. Ea a consacrat pluralismul politic, economia de piață, garantarea drepturilor fundamentale și separația puterilor. Pe baza ei, România a finalizat cel mai important proiect strategic al istoriei sale recente: integrarea în structurile euroatlantice. Acesta este un fapt care nu poate fi contestat.
Dacă prima noastră Constituție modernă, cea de la 1866, a avut rolul istoric de a construi instituțiile unui stat suveran, iar cea din 1923 a consolidat juridic România Mare, textul din 1991 a avut misiunea de a ghida tranziția de la totalitarism la democrație. Totuși, el a fost redactat într-un climat politic extrem de tensionat, cu o experiență democratică aproape inexistentă. Autorii săi au împrumutat elemente din diverse sisteme europene — în special din Franța, dar și din Portugalia sau Suedia.
Rezultatul a fost un sistem semi-prezidențial cu o arhitectură proprie, dar cu zone importante de ambiguitate instituțională, ale căror consecințe aveau să devină vizibile imediat ce instituțiile au intrat în coliziune.
Trei decenii de fricțiuni instituționale
În cei 35 de ani de aplicare a Constituției din 1991, aproape fiecare criză politică majoră a avut o pronunțată dimensiune constituțională.
Prima confruntare de proporții s-a produs în 2007, când suspendarea președintelui de către Parlament a evidențiat dificultatea definirii unor criterii politice și juridice suficient de clare privind răspunderea constituțională a șefului statului. Mult mai severă a fost însă criza din vara anului 2012. Suspendarea repetată a președintelui, disputele privind cvorumul la referendum și blocajele dintre Guvern, Parlament și Curtea Constituțională au proiectat imaginea unei democrații de o maximă fragilitate. Pentru prima dată de la aderarea la Uniunea Europeană, România devenea subiectul unor avertismente externe de o amploare fără precedent privind respectarea statului de drept și funcționarea instituțiilor democratice.
Constituția nu provocase criza. Dar nici nu reușise să o prevină.
Ulterior, perioada 2017–2019 a adus noi tensiuni majore în jurul modificării legislației penale și a organizării sistemului judiciar. Conflictele au forțat Curtea Constituțională să intervină constant pentru a delimita competențele ministrului Justiției de cele ale președintelui în privința numirii și revocării procurorilor-șefi. Mai recent, în 2021, destrămarea coaliției de guvernare și căderea Cabinetului au readus în discuție limitele discreției prezidențiale în desemnarea premierului.
În toate aceste episoade, clasa politică și societatea au fost blocate în aceeași întrebare obsesivă: Ce a vrut, de fapt, să spună Constituția?
Curtea Constituțională: arbitrul devenit coautor
Într-o democrație, existența unei instanțe care garantează respectarea Legii Fundamentale este indispensabilă. Fenomenul nu este specific României: în toate sistemele constituționale unde normele sunt generale, instanțele de control ajung să dezvolte o jurisprudență evolutivă. Diferența constă în măsura în care această evoluție doar clarifică sau ajunge să substituie textul fundamental.
În România ultimelor două decenii, Curtea Constituțională a devenit arbitrul inevitabil al multor conflicte politice majore. Judecătorii au fost chemați să decidă cine reprezintă statul la Consiliul European, să stabilească raporturile dintre miniștri și președinte sau să clarifice mecanismul desemnării premierului.
Fiecare decizie a deblocat punctual un conflict, însă procesul a transmis un mesaj îngrijorător: o Constituție eficientă nu ar trebui să transforme Curtea într-un coautor permanent al normelor sale. Rolul judecătorilor este să interpreteze textul constituțional, nu să fie obligați să compenseze permanent lipsa de precizie a acestuia.
Unde se află vulnerabilitățile structurale?
Textul constituțional din 1991 a răspuns unei Românii ieșite din comunism, preocupate în primul rând de limitarea puterii și de garantarea libertății. România anului 2026 este însă o societate europeană matură, confruntată mai degrabă cu problema eficienței instituționale și a predictibilității guvernării. Experiența acumulată până în prezent indică trei zone sensibile care reflectă acest decalaj:
-
Bicefalismul executivului: Raporturile dintre Președinte și Guvern rămân insuficient definite. Această problemă a fost exacerbată de revizuirea din 2003, care a decuplat mandatul prezidențial (de 5 ani) de cel parlamentar (de 4 ani). Această decuplare a crescut probabilitatea unor perioade de coabitare politică și a amplificat riscul blocajelor instituționale.
-
Procedura de desemnare a premierului: Articolul 103 a fost redactat având în minte modelul unor partide mari, dominante. Într-un peisaj politic fragmentat, format din coaliții fluide, textul acordă un rol disproporționat aprecierii politice a șefului statului, prelungind incertitudinea în momentele de criză.
-
Dezechilibrul dintre Guvern și Parlament: Folosirea abuzivă și sistematică a ordonanțelor de urgență a transformat executivul în legiuitor de facto, diminuând rolul Parlamentului ca unică autoritate legiuitoare și vulnerabilizând direct cetățeanul prin instabilitate legislativă cronică.
Atunci când normele constituționale sunt ambigue, instabilitatea coboară direct în societate. Pentru cetățean, aceste dispute la vârf nu sunt abstracte: ele se traduc în legi care se schimbă nepredictibil, în dificultatea mediului economic de a anticipa modificarea regulilor și în percepția toxică că regulile jocului democratic sunt negociabile la masa puterii.
O infrastructură politică pentru viitor
La 160 de ani de la adoptarea Constituției din 1866, întrebarea nu este dacă România trebuie să își respecte actualul text constituțional — răspunsul este, fără îndoială, da. Întrebarea este dacă experiența ultimelor trei decenii nu ne obligă să deschidem o dezbatere așezată, calmă și profesionistă pentru adaptarea sau chiar înlocuirea acestuia.
O Constituție nu este un text sacru, desprins de realitățile unei societăți.