În ultimii ani, iar cu atât mai mult după invazia Rusiei în Ucraina, tema reunificării României cu Republica Moldova a ieșit din zona discursului simbolic și a revenit în centrul dezbaterilor politice și strategice. Integrarea europeană accelerată a Chișinăului, presiunea exercitată de Moscova asupra regiunii și reașezarea raporturilor de putere în Europa de Est alimentează tot mai des întrebarea dacă reîntregirea națională mai reprezintă doar un ideal istoric sau începe să devină un scenariu geopolitic plauzibil.
Există voci care susțin că unirea ar putea reprezenta cea mai rapidă cale prin care Republica Moldova ar intra definitiv în spațiul european și euroatlantic. Alte opinii consideră, însă, că un asemenea proiect este încă prematur, atât din cauza realităților interne din Republica Moldova, cât și a echilibrelor geopolitice din regiune.
Pentru a înțelege cât de viabil este, în realitate, un asemenea proiect, KOL.News a stat de vorbă cu istoricul și diplomatul Adrian Cioroianu. Analiza sa nu este una construită pe emoție, ci pe lecțiile istoriei, logica diplomației și transformările pe care războiul din Ucraina le produce asupra arhitecturii de securitate europene.
Integrarea europeană ar putea deschide, nu închide, discuția despre unire
Una dintre cele mai răspândite idei din ultimii ani este că reunificarea ar reprezenta cea mai rapidă cale prin care Republica Moldova ar putea deveni parte a Uniunii Europene. Adrian Cioroianu privește însă relația dintre cele două obiective exact invers:
„Aș spune că mai curând integrarea europeană a Republicii Moldova va grăbi eventuala unire cu România (în cazul în care se va mai dori, după integrare, acest lucru!). Deocamdată, Republica Moldova are, pe lângă multe altele, inclusiv câteva probleme constitutive, în sensul propriu al termenului: oamenii din regiunea transnistreană și regiunea găgăuză sunt clar mai deschiși spre ideea integrării europene decât spre o unire cu România, care îi sperie – pentru că zeci de ani li s-a spus că românii sunt niște ‘invadatori exploatatori’. E adevărat că, în condițiile războiului impus de Rusia Ucrainei, harta zonei de la răsărit de România – foarte probabil – nu va mai rămâne aceeași care era în ianuarie 2014. În condiții de războaie, și mai ales după acestea, foarte ades granițele se schimbă – ceea ce s-a verificat în cazul României, și în 1859, și în 1918. Deci, în opinia mea, dacă ar fi să fie, inclusiv acum unirea României cu Republica Moldova nu ar fi un proiect exclusiv bilateral – ci unul european”.
Războiul schimbă hărțile, dar nu creează automat oportunități
Privind retrospectiv la perioada de după destrămarea Uniunii Sovietice, istoricul consideră că niciun moment de după 1991 nu a oferit cu adevărat condițiile necesare reunificării, chiar dacă actualul context este diferit.
„Teoretic da, dar numai din motivul că războaiele resetează hărțile, dintotdeauna. Dacă o anume graniță se schimbă, crește posibilitatea ca și altele, din vecinătatea ei, să se schimbe în consecință. Dar țin să spun că, în opinia mea, nicicând după 1990 sau 1991 unirea celor două state românești nu a fost realmente posibilă. Cei care susțin contrariul se bazează pe dorințe, nu pe realități geopolitice sau acțiuni concrete”, ne transmite Adrian Cioroianu.
Există cu adevărat o majoritate care își dorește unirea?
Discursul unionist este prezent în spațiul public de ambele maluri ale Prutului, însă profesorul Cioroianu atrage atenția că lipsește, deocamdată, dovada unei voințe populare majoritare:
„În acest moment aș spune că mai curând nu există o voință populară în acest sens – sau poate mai corect ar fi să spun că nu cunosc sondaje care să fi reliefat o asemenea dorință majoritară. Nici nu știu în ce măsură sociologii de la Bucureşti sau cei de la Chișinău au pus, din timp în timp, această întrebare (mai curând cred că nu au făcut-o). Deci, din acest punct de vedere, suntem în faza speculațiilor”.
Aderarea la Uniunea Europeană nu ar elimina ideea unirii
O altă întrebare importantă este dacă Republica Moldova ar mai avea nevoie de reunificare odată devenită membră a Uniunii Europene.
„Întrebarea e legitimă. Dar eu cred că integrarea europeană ar crește – și nu ar diminua – legăturile dintre cele două state. Deci, cred că abia după integrarea europeană, Chișinăul ar fi mai relaxat în a discuta deschis despre ce anume viitor își poate construi pe mai departe. Cred că abia integrarea ar grăbi unirea, și nu invers”, ne explică profesorul Adrian Cioroianu.
Transnistria, Rusia și lipsa unei priorități politice
Reunificarea nu depinde de un singur obstacol. Ea presupune depășirea simultană a unor bariere politice, sociale și geopolitice.
„Ca în orice problemă complexă, sunt toți acești factori, plus alții – cum ar fi curentul dominant la nivelul societăților. Aici cred că e important cum punem întrebarea, pentru că una este să întrebi dacă «sunteți de acord cu unirea, în viitor, a României cu Republica Moldova?» (și aici răspunsul ar fi majoritar DA) și alta este dacă pui întrebarea «considerați unirea României cu Republica Moldova un proiect prioritar, pentru următorii 3 – 5 – 10 ani?», iar aici cred că oamenii n-ar mai fi la fel de entuziaști, din diverse motive – inclusiv problema transnistreană, reticența politică, și altele”, mai adaugă Adrian Cioroianu.
Este România pregătită?
Înainte de orice proiect de reunificare, România ar trebui să demonstreze că poate administra eficient propriul stat, avertizează fostul ministru de Externe:
„În acest moment nu mi se pare pregătită (fac precizarea că purtăm acest dialog la început de iulie 2026, în plină criză de guvern). Mai mult, România se comportă acum ca un stat incapabil să-și asigure guvernarea chiar și în teritoriul pe care îl are – ori, în aceste condiții, a vorbi despre mărirea teritoriului ar însemna, cel puțin pentru următorii 30-40 de ani, și diversificarea problemelor și crizelor, prin adăugarea altora”.
Nimic nu se poate face fără acordul marilor parteneri
Istoria oferă suficiente exemple că marile schimbări teritoriale nu au fost niciodată exclusiv rezultatul voinței interne.
„Eu cred că mai curând ar fi invers: noi am începe un proces de reunificare doar în momentul în care am ști (sau măcar am simți) că partenerii noștri cei mai importanți (pentru că da, există în politica externă parteneri mai importanți decât alții) ar fi de acord sau că nu s-ar opune deschis, dacă am da impresia că i-am pus «în fața faptului împlinit». La fel s-a întâmplat și în 1859, și în 1918. Aceste lucruri, în politica externă, se știu foarte bine, pentru că diplomații sunt singurii membri ai diferitelor guverne care chiar discută serios și, de cele mai multe ori, chiar înțeleg ceea ce discută. În plus, noi avem din istoria ultimului secol această întrebare: poate România, în același timp, să cuprindă și Transilvania, și Basarabia? Adică, ce anume ar spune vecinii noștri (unii membri ai UE și NATO) despre ideea unirii pe linia Bucureşti-Chișinău? E o întrebare delicată dar reală, care ține de simpla logică geopolitică.
Ce vreau să spun este că, în ultima sută de ani, noi ne-am opus la ideea unei «Ungarii Mari», și la cea a unei «Bulgarii Mari», și la cea a unei «Serbii Mari», și la cea a unei «Albanii Mari», etc. Atunci, ce ne face să credem că aceste state ar privi admirativ către o nouă «România Mare»?
Nu are rost să ne iluzionăm: majoritatea acestor vecini ar sabota o reunificare românească, și nu din răutate, ci din pragmatism”, mai argumentează profesorul Cioroianu.
De ce evită politicienii tema unirii?
În opinia profesorului Cioroianu, explicația nu ține de lipsa curajului, ci de moment.
„Nu. Este vorba despre faptul că un asemenea proiect încă nu e copt – nici pentru noi, nici la Bucureşti și nici la Chișinău, nici la Bruxelles și nici pentru partenerii noștri. Propaganda Moscovei care vorbește despre «sperietoarea» unirii e doar maniera lor de a-i ține în priză pe cei din comunitățile rusofile din Republica Moldova, inclusiv (și mai ales) Transnistria sau Găgăuzia. Atenție: dacă criza din Rusia vs. Ucraina continuă, orice proiect se poate «coace» foarte repede, în interval de câteva săptămâni!”
Paradoxul războiului
Conflictul din Ucraina schimbă nu doar raporturile militare, ci și percepțiile oamenilor asupra viitorului.
„E mult de vorbit aici. În acești ultimi ani, am întâlnit la Chișinău familii numeroase de cetățeni rusofoni care mi-au sugerat în mod repetat că ar prefera oricând integrarea în UE decât perspectiva de a-și trimite copiii în războaiele Rusiei. Iar majoritatea mergeau atât de «departe» (față de narațiunea Kremlinului actual) încât spuneau că până și unirea cu România ar fi de preferat înglobării, din nou, într-o Rusie în război. E normal acest lucru și l-am trăit și noi – în mare majoritate, oamenii își iubesc mai mult familia decât neamul. Așadar, răspunsul la întrebare depinde de accentul pus pe niște evenimente în schimbare: da, e limpede că războiul din Ucraina a relansat discuția despre perspectiva/șansele reunificării”, ne mai transmite Adrian Cioroianu.
Concluzia: nu este inevitabilă, dar este mai probabilă decât în trecut
Profesorul Adrian Cioroianu evită certitudinile, însă admite că actuala reașezare geopolitică face ca scenariul reunificării să fie astăzi mai credibil decât în urmă cu unul sau două decenii:
„Da, este realizabil (nu neapărat previzibil, dar cu o șansă mai mare decât acum 10 sau 20 de ani), tocmai din cauza crizei geopolitice din partea noastră de Europa. Repet: crize precum războaiele resetează întotdeauna datele jocului, cărțile geopolitice sunt redistribuite pe masa conflictelor (sau a înțelegerilor de pace) și, dintr-o dată, ceea ce părea imposibil altădată devine cel puțin imaginabil în noua realitate. N-aș spune că unirea României cu Republica Moldova este implacabilă sau că se va întâmpla mâine sau la anul, dar în același timp sunt convins că azi suntem mai aproape de unire decât eram acum 10 ani – și mult mai aproape decât acum 20 de ani.”
Dincolo de optimism sau scepticism, analiza lui Adrian Cioroianu transmite un mesaj esențial: reîntregirea nu mai poate fi privită exclusiv prin lentila memoriei istorice. Ea depinde de evoluția războiului din Ucraina, de parcursul european al Republicii Moldova, de maturizarea opiniei publice și de consensul geopolitic al marilor actori internaționali. Cu alte cuvinte, dacă în trecut unirea era în primul rând un proiect al inimii, în prezent ea a devenit, înainte de toate, un test al geopoliticii.