În ultimii ani, marile confruntări geopolitice s-au purtat în jurul armelor, sancțiunilor și alianțelor militare. Astăzi, unul dintre cele mai importante câmpuri de luptă dintre aliați nu mai este reprezentat de tancuri sau rachete, ci de o conductă de gaze. Iar locul unde se desfășoară această confruntare nu este Ucraina, ci Bosnia și Herțegovina.
La prima vedere, proiectul Southern Interconnection pare o investiție energetică firească. Bosnia urmează să fie conectată la rețeaua europeană prin Croația și la terminalul de gaze naturale lichefiate (LNG) de pe insula Krk, reducându-și astfel dependența aproape totală de gazul rusesc livrat prin Serbia și TurkStream. Este exact obiectivul pe care Uniunea Europeană și Statele Unite l-au urmărit după invazia Rusiei în Ucraina: eliminarea influenței energetice a Kremlinului.
Și totuși, paradoxal, tocmai această infrastructură energetică a ajuns să provoace una dintre cele mai serioase dispute privind modul în care Occidentul își proiectează influența în Balcanii de Vest.
Când aliații încep să concureze între ei
În mod tradițional, Washingtonul și Bruxellesul au acționat aproape sincronizat în Balcanii de Vest. SUA ofereau garanția de securitate, iar Uniunea Europeană finanța reformele și integrarea regională. Acest echilibru începe însă să se fractureze și asta pentru că administrația Trump privește astăzi Balcanii printr-o logică mult mai tranzacțională. Investițiile americane trebuie să producă beneficii economice directe pentru companiile din Statele Unite, iar infrastructura energetică este văzută drept un instrument prin care America își poate consolida atât influența politică, cât și exporturile de gaze naturale lichefiate către Europa.
De aici începe conflictul. Nu existența interconectorului este neapărat contestată de Uniunea Europeană, cât modul în care acesta urmează să fie construit și administrat.
Umbra lui Trump asupra conductei
Controversa nu pornește de la faptul că Donald Trump ar avea o participație în proiect. Oficial, nu există dovezi că președintele american ar beneficia financiar de această investiție.
Problema este alta. În jurul proiectului au apărut companii și persoane apropiate de cercurile politice americane, ceea ce a generat întrebări privind modul în care interesele strategice, economice și politice se intersectează. Astfel, compania AAFS Infrastructure and Energy, asociată cu dezvoltarea unor inițiative energetice în regiune, a atras atenția prin conexiunile sale politice și prin faptul că este reprezentată de persoane apropiate administrației Trump. Printre acestea se numără Jesse Binnall, unul dintre avocații personali ai președintelui american și o figură implicată în contestările electorale din 2020, precum și Joe Flynn, fratele fostului consilier pentru securitate națională Michael Flynn.
Rolul exact al unor astfel de entități în proiect trebuie însă privit cu atenție: în proiectele energetice strategice, companiile private pot avea roluri de consultanță, dezvoltare, finanțare sau parteneriat, în timp ce infrastructura de transport rămâne în mod normal legată de operatori și instituții naționale.
Pentru Bruxelles, această combinație ridică inevitabil întrebări. Este vorba despre un proiect strategic al Occidentului sau despre o competiție pentru influență economică și politică în jurul unei infrastructuri esențiale?
Europa spune „da” conductei, dar „nu” regulilor impuse de Washington
Ironia situației este evidentă. Uniunea Europeană dorește exact același lucru ca administrația Trump: eliminarea gazului rusesc din Bosnia și integrarea acesteia în piața energetică europeană.
Diferența apare în ceea ce privește regulile jocului. Bruxellesul insistă ca atribuirea contractelor și dezvoltarea infrastructurii să respecte legislația europeană privind concurența, transparența și licitațiile publice. Bosnia este stat candidat la aderarea la Uniunea Europeană, iar acceptarea unor excepții majore ar crea un precedent periculos.
Din perspectiva Comisiei Europene, nu poate exista integrare europeană cu reguli negociabile.
Din perspectiva Washingtonului, procedurile birocratice nu trebuie să întârzie un proiect strategic care reduce influența Rusiei. Astfel, aceeași infrastructură energetică devine simbolul unei diferențe de filozofie între cele două maluri ale Atlanticului.
Bosnia: disputa nu este doar externă, ci și o bătălie a modelelor de finanțare
Totuși, conflictul din jurul Southern Interconnection nu poate fi explicat doar prin rivalitatea dintre Bruxelles și Washington. O parte esențială a problemei se află în arhitectura politică internă a Bosniei și Herțegovinei, un stat construit pe un echilibru fragil între comunitățile sale constitutive, dar și în filosofia profund diferită de finanțare a celor doi mari actori occidentali.
Pe de o parte, Uniunea Europeană condiționează sprijinul său financiar de respectarea strictă a normelor de guvernanță și de utilizarea operatorului național de stat, BH-Gas. Pe de altă parte, actorii americani apropiați proiectului promovează o abordare bazată pe investiții private, parteneriate comerciale și implementare rapidă, în contrast cu mecanismele condiționate de reforme și proceduri promovate de Bruxelles.
În acest vid administrativ, un rol de blocaj major îl are poziția formațiunii croate HDZ BiH și a liderului acesteia, Dragan Čović. Acesta insistă ca segmentul de conductă din zonele majoritar croate să fie gestionat de o nouă companie locală, separată, argumentând că operatorul BH-Gas, cu sediul și centrul decizional la Sarajevo este politizat și ineficient.
Această dispută internă pune guvernul din Croația într-o poziție de echilibristică extrem de delicată. Pe de o parte, ca stat membru UE, Croația trebuie să apere regulile de la Bruxelles, care cer ca proiectul să fie gestionat unitar de compania națională a Bosniei, BH-Gas. Pe de altă parte, din rațiuni de solidaritate etnică și politică, Zagreb-ul este presat să susțină cererile croaților din Bosnia, care refuză controlul BH-Gas și vor o companie proprie care să controleze robinetul de gaz în regiunile lor. Criticii acestei fragmentări avertizează că descentralizarea transportului de gaze nu face decât să creeze noi feude politice locale și să slăbească controlul strategic unitar al statului.
Astfel, conducta nu mai este doar o problemă de securitate energetică. Ea devine un punct de întâlnire între trei niveluri de competiție: reducerea influenței rusești, disputa dintre modelul de dezvoltare bazat pe reforme (UE) și cel bazat pe viteză și capital privat (SUA), respectiv rivalitățile interne din sistemul politic bosniac.
Energia devine noua armă geopolitică
Dacă în urmă cu două decenii conductele transportau doar gaze, astăzi ele transportă influență. Controlul infrastructurii energetice înseamnă control asupra deciziilor politice, asupra investițiilor și, în ultimă instanță, asupra orientării strategice a unui stat.
Bosnia este un exemplu aproape perfect. Până acum, dependența de gazul rusesc îi oferea Moscovei un instrument de presiune. Noua conexiune cu infrastructura europeană ar elimina această vulnerabilitate. Însă, în locul influenței rusești, apare o competiție mai largă pentru definirea viitoarei arhitecturi energetice a regiunii. Nu este întâmplător că proiectul este urmărit atent de actorii occidentali: cine participă la construirea și administrarea infrastructurii energetice va avea și un cuvânt important de spus în orientarea strategică a Balcanilor.
Mai este vorba doar despre energie?
Răspunsul este aproape sigur nu.
Disputa privind conducta s-a suprapus peste tensiunile legate de funcționarea instituțiilor internaționale din Bosnia și Herțegovina. Diplomați europeni au avertizat în repetate rânduri asupra riscului ca proiectele strategice să devină instrumente în disputele politice interne.
În paralel, contactele unor persoane apropiate președintelui american cu lideri politici din regiune au alimentat percepția că Washingtonul urmărește nu doar o investiție economică, ci și o repoziționare strategică în Balcanii de Vest.
Chiar dacă aceste legături nu demonstrează existența unui interes financiar direct al familiei Trump, ele conturează imaginea unei politici externe în care diplomația, investițiile și relațiile personale se intersectează tot mai mult.
România nu poate privi de pe margine
Pentru București, disputa nu este una îndepărtată. România este unul dintre actorii-cheie ai securității la Marea Neagră și are un interes direct ca Balcanii de Vest să rămână ancorați în spațiul euroatlantic.
În același timp, România își consolidează rolul energetic regional prin proiecte precum exploatarea gazelor din Marea Neagră și dezvoltarea interconectărilor regionale. Odată cu intrarea în producție a proiectului Neptun Deep, România este pregătită să devină unul dintre cei mai importanți producători de gaze din Uniunea Europeană. În acest context, conectarea piețelor din Balcanii de Vest la infrastructura europeană de transport poate crea oportunități pentru exporturile românești de gaze.
De asemenea, dezvoltarea Coridorului Vertical – ruta care leagă surse de gaze din sud-estul Europei de piețele din centrul continentului – crește importanța strategică a României în noua arhitectură energetică regională.
Pentru București, miza nu este doar economică. O piață energetică regională bazată pe reguli europene, interconectări și transparență ar putea oferi României mai mult spațiu de manevră decât acordurile bilaterale dominate de interese politice.
Orice competiție deschisă între Uniunea Europeană și Statele Unite slăbește însă inevitabil coerența strategică a Occidentului într-o regiune unde Rusia și China caută permanent breșe de influență.
Miza reală
Southern Interconnection nu este doar o investiție de infrastructură. Ea marchează o nouă etapă în relația dintre Europa și America.
După decenii în care cele două maluri ale Atlanticului au acționat aproape instinctiv împreună împotriva influenței rusești, apar semnele unei competiții pentru controlul reconstrucției economice și energetice a Europei de Est.
În acest nou joc, Rusia nu mai este singurul factor extern. Uneori, concurența apare chiar între aliați.
Iar Bosnia, un stat care încă încearcă să-și vindece rănile războiului din anii ’90, riscă să devină laboratorul unei noi confruntări geopolitice: nu între Est și Vest, ci între mai multe viziuni occidentale asupra puterii — o viziune construită în jurul regulilor și instituțiilor europene, respectiv o viziune inspirată de doctrina lui Donald Trump, în care politica externă este tot mai strâns legată de interese economice, influență și tranzacții.
Southern Interconnection încetează astfel să mai fie un simplu proiect de securitate energetică și devine un studiu de caz de realpolitik. În această nouă etapă a competiției globale, securitatea nu se mai măsoară doar în metri cubi de gaz sau în capacitatea de a izola Rusia, ci în abilitatea aliaților de a-și impune propriile standarde de guvernanță în fața celorlalți. Iar rezultatul acestui test de forță din Balcani va redefini modul în care se vor negocia pe viitor marile proiecte de infrastructură ale Europei de Est.