Pentru România și flancul estic al NATO, miza este cât de repede va reuși Europa să construiască forțele și industria de apărare necesare pentru a susține un rol militar mai mare alături de Statele Unite.
Statele Unite nu își iau adio de la Europa și nici nu întorc spatele NATO, însă Washingtonul transmite un mesaj pe care capitalele continentului nu-l mai pot ignora: europenii trebuie să fie gata să ducă partea principală a efortului convențional. O spune deschis Elbridge Colby, subsecretar pentru politica Departamentului american al Războiului, într-un moment în care Pentagonul își mută tot mai mult centrul de gravitație spre Asia și regiunea Indo-Pacific.
Semnele acestei reconfigurări au început deja să se vadă pe teren. Retragerea unor efective americane din Estonia și anularea unei rotații planificate de aproximativ 5.000 de militari în Polonia au stârnit neliniște în Est. Pentru statele aflate în apropierea Rusiei, orice reducere a prezenței americane ridică întrebări cu privire la viteza cu care ar putea veni întăririle în cazul unei crize. Privită în perspectivă istorică, schimbarea capătă proporții clare: dacă în anii ’50 Europa găzduia peste 400.000 de soldați americani, iar în 1989 numărul încă depășea 300.000, în 2024 trupele permanente se reduseseră la puțin peste 67.000, dintre care aproximativ jumătate în Germania. Chiar dacă invazia rusă din Ucraina a dus temporar efectivele spre 100.000, direcția actuală nu reprezintă o continuare a modelului din timpul Războiului Rece, ci o ajustare dictată de alte priorități globale.
În fața acestei realități, Europa este împinsă să-și accelereze efortul militar, iar Berlinul se îndreaptă spre un rol militar mai amplu, după decenii de prudență în asumarea unei asemenea responsabilități. Germania are economia și baza industrială necesare pentru a susține această schimbare. După ce fostul cancelar Olaf Scholz a lansat celebra Zeitenwende , ca urmare a invaziei Rusiei în Ucraina, și fondul special de 100 de miliarde de euro, cifrele au crescut rapid: astfel, în 2025, Berlinul a cheltuit 114 miliarde de dolari pentru apărare, cu 24% mai mult decât în anul precedent, devenind cel mai mare cheltuitor militar european din NATO. Armata germană are astăzi aproximativ 185.000 de militari activi, iar planurile prevăd creșterea efectivelor la peste 260.000 și formarea unei rezerve de aproximativ 200.000 de oameni până în 2035. În paralel, Germania comandă avioane F-35A, elicoptere Chinook și alte echipamente grele, în timp ce Brigada 45 blindată desfășurată în Lituania urmează să atingă capacitatea operațională completă până la sfârșitul lui 2027, cu aproape 5.000 de militari și personal civil. Staționarea permanentă a brigăzii reprezintă o premieră pentru Bundeswehr după reunificarea Germaniei.
Logica din spatele acestor mutări este simplă pentru Washington. China rămâne una dintre principalele priorități strategice ale Statelor Unite, iar administrația americană vrea să păstreze suficiente resurse pentru Indo-Pacific, încurajând în același timp Europa să preia o parte mult mai mare din apărarea convențională a continentului. Mark Rutte a descris această direcție prin conceptul de „NATO 3.0”, în care europenii își asumă o parte mai mare a efortului convențional, iar Statele Unite mențin un rol esențial în descurajarea nucleară și în furnizarea unor capabilități strategice. Tranziția nu se rezumă însă la schimbarea unor procente în bugetele naționale. NATO are nevoie de rachete, muniție, apărare antiaeriană, logistică și forțe terestre pe care Europa trebuie să le poată genera la o scară mult mai mare.
Pentru România, ecuația devine la rândul ei mai complexă. Baza de la Mihail Kogălniceanu, instalația de la Deveselu și infrastructura dezvoltată în ultimii ani mențin România într-o poziție importantă în arhitectura de securitate a NATO la Marea Neagră. Dacă europenii preiau însă o parte mai mare din apărarea convențională, Bucureștiul nu se mai poate baza exclusiv pe prezența americană și trebuie să țină cont tot mai mult de capacitățile militare ale aliaților europeni. Germania poate deveni astfel un partener mai important, inclusiv în domeniul militar și industrial. Noua orientare europeană privind securitatea poate crea și oportunități pentru industria românească. Creșterea producției de muniție, echipamente și piese de schimb va necesita extinderea lanțurilor de furnizori, iar companiile românești pot beneficia dacă reușesc să intre în aceste rețele industriale. Pentru București, miza nu este doar achiziția de echipamente, ci și atragerea producției, mentenanței și a unor componente ale lanțurilor europene de aprovizionare în România.
La summitul NATO de la Haga din 2025, aliații au stabilit ca până în 2035 să aloce 5% din PIB pentru apărare și cheltuieli legate de securitate, dintre care cel puțin 3,5% pentru cerințele militare de bază. Următorul test nu mai ține însă de procentajele de pe hârtie sau de bugetele anunțate în discursuri, ci de viteza cu care acestea se transformă în capabilități militare concrete. Pentru Europa, întrebarea este dacă va putea construi suficient de repede forțele deluptă, muniția și infrastructura necesare acestora. Pentru România și celelalte state de pe Flancul estic al NATO, miza este cât de repede vor ajunge aceste capacități efectiv pe teren, într-un moment în care Washingtonul își împarte atenția între Europa și Indo-Pacific.