Toată lumea din politica franceză își făcea calculele pentru prezidențialele din 2027 fără Marine Le Pen, convinși că sentința din primăvara lui 2025 – cea legată de folosirea ilegală a asistenților de la Parlamentul European – o va scoate definitiv din joc prin interdicția de a candida timp de cinci ani. Le Pen fusese condamnată în martie 2025 într-un dosar privind utilizarea abuzivă a asistenților din Parlamentul European de către fostul Front Național. Ea primise patru ani de închisoare, dintre care doi ani cu suspendare, o amendă de 100.000 EUR și interdicția de a ocupa funcții publice timp de cinci ani, cu executare imediată. Această decizie a fost reanalizată în apel.
În data de 7 iulie, Curtea de apel a menținut condamnarea, dar a modificat pedeapsa. Ea a fost condamnată la trei ani de închisoare, dintre care doi ani cu suspendare, ceea ce înseamnă că va executa un an sub supraveghere electronică. De asemenea, i s-a interzis să ocupe funcții publice timp de 45 de luni, dintre care 30 de luni sunt cu suspendare. Deoarece perioada de ineligibilitate a început în martie 2025, primele 15 luni s-au scurs deja. Prin urmare, Marine Le Pen este acum eligibilă oficial să candideze la alegerile prezidențiale din 2027.
Le Pen a reacționat imediat și în prime time: ea a anunțat că intră în cursa prezidențială și că îl vrea pe Jordan Bardella premier. Aceasta deși toată lumea, opinia publică și experții laolaltă, se aștepta ca Bardella să fie candidatul Rassemblement National. Această candidatură în „binom”, așa cum însăși Le Pen a definit-o, s-ar putea dovedi o mașinărie puternică de campanie, combinând experiența lui Le Pen și atractivitatea ei în rândul electoratului dur al RN cu abilitățile lui Bardella pe rețelele sociale și priza sa la votanții conservatori tradiționali. Singurul semn de întrebare rămâne recursul ei la Curtea de Casație – o mișcare riscantă prin care vrea să scape de anul de închisoare cu monitorizare electronică, dar care se va judeca chiar la începutul lui 2027, lăsând o umbră de incertitudine juridică peste toată campania.
În sondaje, mișcarea ei domină clar, fiind creditată cu un 35% care îi asigură intrarea în turul doi de pe prima poziție. În rest, pe scena politică franceză e fragmentare totală. Pe centru-dreapta se bat Édouard Philippe, Gabriel Attal și conservatorul Bruno Retailleau, în timp ce stânga e ruptă între radicalismul lui Jean-Luc Mélenchon și social-democrația pro-europeană a lui Raphaël Glucksmann. Chiar dacă Le Pen pare favorită, istoria Franței arată că sondajele cu nouă luni înainte de vot sunt volatile și că marea miză va fi dacă stânga sau centrul vor reuși să se unească în turul doi ca să blocheze extrema dreaptă. În ciuda faptului că a fost condamnată, Le Pen va rămâne probabil sus în sondajele de opinie și va fi favorita pentru a obține cele mai multe voturi în primul tur din aprilie. Totuși, alegerile prezidențiale sunt un exercițiu în două tururi, iar ea va avea în continuare de înfruntat provocarea de a obține majoritatea voturilor pe 2 mai 2027.
Franța post-alegeri, o țară cu provocări semnificative
Problema e că cine va câștiga alegerile va prelua o țară cu mari provocări, în special în ceea ce privește politicile fiscale. Guvernul tocmai a fost nevoit să admită că economia încetinește și a tăiat prognoza de creștere pentru 2026 de la 1% la un palid 0,7%. Din cauza asta, ținta de a coborî deficitul la 5% din PIB a devenit aproape imposibilă. Încasările sunt slabe din cauza stagnării economice, în timp ce cheltuielile cresc din cauza dobânzilor uriașe la datoria veche și a subvențiilor pentru energie. Se discută acum despre o tăiere de urgență de 6 miliarde de euro, dar într-un an electoral nimănui nu-i dă mâna să vină cu măsuri dure. Dacă nu se schimbă nimic, estimările Comisiei Europene arată că deficitul va urca la 5,7% în 2027, împingând datoria publică spre un uriaș 120,2% din PIB, față de 100%, cât era înainte de pandemie.
Programul economic al celor de la Rassemblement National (RN) s-a modificat și el, iar cea mai semnificativă schimbare este transformarea sa dintr-un partid eurosceptic care susținea o ruptură de cadrul instituțional european într-un partid care încearcă să remodeleze UE din interior. Ideea de Frexit a fost complet abandonată, la fel și renunțare la euro, înțelegând că asta panica electoratul și piețele. Acum, Rassemblement National vrea să reformeze Uniunea Europeană din interior, cerând reducerea contribuției Franței la bugetul blocului comunitar și atacând Pactul de Stabilitate. Programul promite tăieri de TVA și reducerea taxelor pe producție, însă poziția lor pe pensii a rămas complet ambiguă: dacă Le Pen cerea inițial revenirea la vârsta de 62 sau chiar 60 de ani, Bardella vorbește acum doar despre anii de cotizare, fără o strategie clară de stabilizare a datoriei pe termen lung.
Tocmai această „îmblânzire” după modelul Giorgiei Meloni din Italia face ca piețele financiare să nu mai intre în panică. Diferența de randament ale obligațiunilor franceze pe zece ani față de cele germane se învârte în jurul a 80 de puncte bază – un nivel ridicat, similar cu cel din perioada alegerilor anticipate -, dar care arată mai degrabă neîncredere generală în traiectoria fiscală a Franței decât frică de Le Pen. Pe piața valutară, povestea politică de la Paris încă nu se vede, însă marii investitori sunt atenți: dacă în timpul campaniei programul RN va deveni prea relaxat din punct de vedere fiscal, am putea vedea o depreciere rapidă a euro, vizibilă în primul rând pe raportul cu francul elvețian, care rămâne barometrul tradițional de refugiu în caz de risc european.
Însă, chiar și în cazul unei victorii a RN în alegerile prezidențiale, pare puțin probabil ca partidul să obțină simultan o majoritate absolută în Adunarea Națională. Necesitatea de a forma un guvern de coaliție ar putea, prin urmare, să modereze unele dintre cele mai controversate elemente ale programului său.
Oricine va veni la Palatul Élysée va trebui probabil să dizolve imediat Adunarea Națională pentru a încerca să obțină o majoritate, însă fragmentarea actuală sugerează că Franța va fi extrem de greu de guvernat fără o coaliție care să tempereze reformele. Un lucru este însă cert: modelul francez bazat pe deficite cronice și împrumuturi constante se apropie de scadență și are nevoie de măsuri. Marea întrebare a următorilor ani nu va fi doar cine conduce Franța, ci dacă noua conducere va avea curajul politic să schimbe un sistem care a funcționat prea mult timp pe baza amânării.