Există anumite date istorice care depășesc simpla semnificație calendaristică și devin puncte simbolice pentru felul în care o societate își construiește raportarea la putere, stat și politică. Pentru România, ziua de 8 mai concentrează două momente istorice foarte diferite, dar care au influențat profund cultura politică a ultimului secol.
La 8 mai 1921 a fost înființat Partidul Comunist din România, într-un context european marcat de efectele Revoluției bolșevice și de ascensiunea mișcărilor radicale de stânga. Aproape un sfert de secol mai târziu, la 8 mai 1945, Europa celebra sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial – moment care avea să deschidă însă două direcții istorice complet diferite pentru continent: reconstrucția democratică în Vest și consolidarea regimurilor comuniste în Est, inclusiv în România.
Privite împreună, aceste două momente spun ceva important despre relația complicată pe care societatea românească a avut-o cu statul și cu puterea politică în ultimul secol.
În Europa Occidentală postbelică, reconstrucția s-a bazat treptat pe consolidarea instituțiilor democratice, dezvoltarea economiei private și limitarea concentrării excesive a puterii statului asupra vieții economice și sociale. În spațiul estic, modelul sovietic a mers în direcția opusă: statul a devenit principalul organizator al economiei, al carierei profesionale, al educației și al vieții culturale și chiar al sferei private.
În România, acest model a produs nu doar transformări instituționale, ci și reflexe sociale care au supraviețuit mult după prăbușirea regimului comunist. Timp de decenii, accesul la oportunități, resurse și mobilitate socială a depins în mare măsură de relația cu structurile statului și ale partidului. Într-un astfel de sistem, politica nu mai reprezenta doar administrarea treburilor publice, ci devenea mecanismul central prin care era organizată aproape întreaga societate.
Românul a învățat că multe depind de „cei de sus”
Astfel, românul a fost învățat că aproape totul depinde de politică.
Această observație surprinde o mentalitate adânc înrădăcinată în societatea românească, unde percepția că „totul depinde de cine este sus” a fost alimentată istoric de un stat puternic, centralizat și, nu de puține ori, intruziv.
Obișnuința românilor că viața depinde de deciziile politice vine în mare parte din trecutul comunist, dar și din tranziția post-comunistă, perioade în care statul controla resursele, locurile de muncă și dezvoltarea personală.
Regimul comunist a controlat aproape toate aspectele vieții printr-un sistem totalitar caracterizat prin concentrarea puterii în mâinile statului, eliminarea proprietății private și supravegherea intensă a populației. A avut loc naționalizarea economiei, statul preluând controlul industriei, resurselor economice și al terenurilor agricole, eliminând proprietatea privată. Planificarea centralizată decidea ce, cât și cum să se producă, eliminând aproape complet inițiativa privată.
Statul stabilea locul de muncă al fiecăruia, repartizarea posturilor fiind obligatorie. De asemenea, locuințele erau repartizate de stat, iar libertatea de mișcare era restrânsă. Numai cu ajutorul unor „Pile Cunoștințe Relații” se putea deroga uneori de la ceea ce sistemul dorea să impună populației. Acțiunile puterii comuniste se sprijineau pe cenzură și propagandă. Informația era strict controlată, iar educația și cultura erau folosite pentru a modela „omul nou” și pentru a asigura acceptarea regimului. Totodată, unele drepturi elementare, precum hrana, locuința sau educația, au devenit privilegii acordate de stat și condiționate de loialitatea față de regim.
Acest sistem a funcționat timp de decenii, transformând viața de zi cu zi într-o luptă pentru supraviețuire și conformare, lăsând în urmă reflexe sociale care nu au dispărut complet după 1989.
Modelul perioadei 1848-1947: Politica, un fapt „grav, grav de tot”
De asemenea, există în societatea românească o convingere puternică în importanța factorului politic, o credință că viața cotidiană, oportunitățile și chiar succesul personal sunt influențate direct de structurile politice.
Dacă în timpul regimului comunist politica a fost transformată într-un instrument de control absolut, mult mai devreme, de la mijlocul secolului al XIX-lea și până la mijlocul secolului al XX-lea, politica era considerată de cele mai multe dintre elitele vremii o responsabilitate gravă față de destinul țării.
„Cei mai mulţi îşi închipuie că politica e un fel de distracţie, cu foloase şi onoruri. Politica e ceva grav, grav de tot. Ai în mâna ta viaţa şi viitorul ţării tale”, spunea Ionel Brătianu.
Așa s-a acționat de la revoluția de la 1848 și până la instalarea comunismului, între anii 1945-1948. În această perioadă s-a adoptat prima constituție modernă, în 1866, s-a proclamat independența în 1877, s-a construit statul român modern și s-a realizat Marea Unire de la 1918.
Totuși, România de dinainte de Primul Război Mondial avea și probleme structurale serioase: economie agrară slab dezvoltată, mari inegalități funciare, tensiuni sociale, corupție și un sistem politic dominat de elite restrânse. Până la introducerea votului universal după Primul Război Mondial, votul cenzitar limita dreptul de vot la o mică parte a populației – în special mari proprietari, burghezie și intelectualitate – excluzând majoritatea țărănimii.
Prin acest sistem, reprezentarea intereselor majorității populației era redusă, ceea ce a contribuit și mai mult la percepția că politica este hotărâtoare pentru destinul societății.
Presiunile sociale și experiența războiului au dus în cele din urmă la introducerea votului universal, pas important pentru democratizarea țării.
Astfel, cu toate minusurile evidente ale acelei perioade, oamenii politici ai secolelor XIX-XX vedeau politica drept o responsabilitate gravă față de destinul poporului, spre deosebire regimul comunist care a transformat-o într-o forță distructivă care a anulat libertatea și a subjugat destinul țării unei ideologii străine, transformând-o într-un mecanism de control total asupra vieții publice și private
Regele Mihai: Depinde foarte, foarte mult de cine este sus
Deși mulți români susțin că sunt „apolitici” sau că nu urmăresc politica, realitatea este că deciziile politice continuă să afecteze direct viața de zi cu zi.
Există o dorință constantă pentru stabilitate politică, dar și tendința de a căuta „salvatori” în liderii politici, ceea ce duce deseori la dezamăgire.
În acest sens, Mihai I al României afirma la începutul anilor 2000: „Cum ajungem ca România să fie România? Aici e cheia. Eu spun un lucru – nici asta nu vreau să fie interpretată greşit – dar depinde foarte, foarte mult de cine este sus. Fiindcă poţi să ceri fel de fel de lucruri şi pe urmă dacă se află că cel care a vorbit despre asta, a făcut fel de fel de coţcării şi mişmaşuri, s-a dus
Această idee reflectă una dintre trăsăturile persistente ale culturii politice românești: tendința de a personaliza puterea și de a lega funcționarea societății de comportamentul celor aflați la conducere.
Concluzie
După 1989, România a trecut formal la economia de piață și la pluralism politic, însă anumite reflexe colective au rămas vizibile. În multe situații, succesul economic, accesul la influență sau dezvoltarea unor sectoare continuă să fie percepute prin prisma apropierii de putere și a deciziei politice.
Acest lucru nu este specific exclusiv României. Majoritatea statelor care au trecut prin regimuri autoritare sau economii centralizate păstrează mult timp o cultură a dependenței de stat și o tendință accentuată de politizare a spațiului public.
În România, fiecare ciclu electoral continuă să fie însoțit de sentimentul că aproape totul poate fi resetat politic: economia, administrația, investițiile, prioritățile publice sau chiar regulile instituționale. Această percepție alimentează atât polarizarea, cât și neîncrederea în stabilitatea instituțiilor.
Paradoxal, într-o perioadă în care societatea românească este mult mai conectată la economia europeană și la spațiul occidental decât oricând în istoria sa, dependența psihologică și simbolică de decizia politică rămâne ridicată.
Poate tocmai aici se află una dintre moștenirile mai puțin discutate ale secolului trecut: dificultatea separării clare dintre stat, societate și viața economică. În multe democrații consolidate, schimbările politice modifică priorități și politici publice, dar nu produc permanent impresia unei resetări complete a întregului sistem.
La peste trei decenii de la căderea comunismului, România rămâne încă într-un proces de maturizare instituțională și culturală în care raportarea la politică joacă un rol central. Iar semnificațiile istorice ale zilei de 8 mai oferă nu doar un prilej de reflecție asupra trecutului, ci și o perspectivă asupra modului în care istoria continuă să influențeze reflexele unei societăți.