I. Magna Carta și originile conceptului de suveranitate
Când partidele suveraniste din România vorbesc despre „suveranitatea națională”, ele invocă o tradiție care își are rădăcinile în Magna Carta (1215), un document considerat de mulți drept începutul constituționalismului modern. Dar cât de relevant mai este acest model astăzi?
- Magna Carta: Limitarea puterii și nașterea conceptului de lege fundamentală
În 1215, regele Ioan al Angliei a fost forțat de baronii săi să semneze Magna Carta, un document care limita puterea absolută a monarhului și garanta anumite drepturi pentru nobili. Deși inițial aplicabil doar aristocrației, Magna Carta a introdus două principii fundamentale:
Nimeni nu este mai presus de lege, nici măcar regele.
Drepturile trebuie protejate printr-un sistem legal stabil.
Aceasta a fost prima fisură în modelul suveranității absolute, dar Magna Carta nu a creat o democrație. A consolidat un sistem feudal bazat pe contracte între elite, fără a acorda drepturi populației generale.
- De la monarhie absolută la statul-națiune modern
După Magna Carta, ideea de limitare a puterii s-a extins treptat:
1648: Tratatul de la Westfalia – A consacrat principiul suveranității statelor, punând capăt Războiului de Treizeci de Ani și stabilind că fiecare stat are dreptul de a-și decide propriile afaceri interne, fără intervenție externă.
1689: Declarația Drepturilor din Anglia – A transformat Anglia într-o monarhie constituțională, consolidând ideea că suveranitatea aparține nu doar monarhului, ci și unui parlament ales.
1776-1789: Revoluțiile americană și franceză – Au introdus suveranitatea populară, drepturile individuale și ideea că puterea vine de la cetățeni, nu de la o elită aristocratică.
Așadar, modelul Magna Carta a fost treptat înlocuit de democrațiile moderne, în care suveranitatea nu este un drept absolut al statului, ci un contract între guvernanți și guvernați.
—
II. Statul suveran în secolul XXI: De ce modelul clasic nu mai este aplicabil?
Partidele suveraniste din România și din Europa de Est promovează ideea că statul trebuie să își recapete suveranitatea pierdută în fața structurilor supranaționale (UE, NATO, ONU). Dar această viziune este în esență o întoarcere în trecut.
- Globalizarea: O realitate inevitabilă
În epoca Westfalică (1648-1945), statele puteau funcționa aproape complet suveran. În lumea de azi, însă, nicio economie și nicio societate nu poate exista izolat.
Economie interdependentă: România are peste 70% din comerțul său exterior cu UE. Retragerea din structurile economice europene ar însemna prăbușirea economică.
Securitate colectivă: România nu își poate asigura securitatea națională fără NATO, într-un context în care Rusia redefinește granițele cu forța.
Crize globale: Pandemia COVID-19, criza climatică și migrația nu pot fi gestionate de un singur stat; ele necesită cooperare internațională.
Statul-națiune suveran clasic, care ia decizii fără a depinde de nimeni, nu mai există nici măcar pentru marile puteri. SUA, China și UE sunt interconectate economic și tehnologic într-un mod care face imposibilă revenirea la un izolaționism absolut.
- Democrația și statul de drept versus autoritarismul suveranist
În teorie, suveranitatea națională nu este incompatibilă cu democrația. Însă în practică, suveranismul contemporan duce adesea la slăbirea democrației, nu la întărirea ei.
Ungaria și Polonia sunt exemple clasice de state care au adoptat un discurs suveranist și au sfârșit prin a slăbi statul de drept.
Turcia lui Erdogan și Rusia lui Putin folosesc retorica suveranității pentru a justifica regimuri autoritare.
În România, partidele suveraniste propun o întoarcere la un model politic în care puterea executivă domină instituțiile, iar drepturile cetățenești sunt secundare în fața „interesului național”. Aceasta este exact logica premodernă a statului absolutist, în care „interesul națiunii” este decis de un lider sau de un grup restrâns de elite.
—
III. Diferența fundamentală: Suveranitate absolută versus democrație reală
Dacă analizăm modelele istorice, vedem că democrația reală și suveranitatea absolută sunt concepte opuse.
România are de ales: își poate păstra modelul democratic și constituțional sau poate aluneca spre un model suveranist care, inevitabil, va slăbi democrația și instituțiile independente.
—
IV. Concluzie: Alegerea reală a României
Partidele suveraniste nu propun o reformă reală, ci o întoarcere în trecut. Suveranitatea absolută era un model funcțional în Evul Mediu, dar în lumea modernă este o rețetă pentru haos economic, instabilitate politică și regres democratic.
Pentru România, adevărata provocare nu este să recâștige o suveranitate iluzorie, ci să își întărească democrația și statul de drept, astfel încât suveranitatea să fie exercitată în interesul cetățenilor, nu al unei elite politice.
Întrebarea fundamentală:
Vrem o Românie modernă, integrată și democratică, sau vrem o Românie izolată, vulnerabilă și condusă de lideri care invocă suveranitatea doar pentru a scăpa de mecanismele de control democratic?
Aceasta este alegerea reală pe care trebuie să o facem.