-Raportul Thiériot–
Introducere
Războiul din Ucraina, incertitudinile legate de angajamentul american în cadrul NATO și, mai ales, de relația dintre Statele Unite și Europa -acestea sunt numai câteva dintre provocările considerabile în materie de apărare cu care confruntă continentul european. În ciuda voinței de reînarmare și a anunțurilor privind creșterea bugetelor militare, industria europeană de apărare nu este încă pe deplin calibrată pentru a face față. Franța are o viziune proprie -semnificativ diferită de cea a Comisiei Europene-cu privire la industria de apărare europeană. Această viziune este apare în raportul „Strategia industrială europeană de apărare”, elaborat de deputatul Jean-Louis Thiériot, la inițiativa primului ministru francez (François Bayrou la acea dată) . Raportul a fost remis ministrului francez al apărării, Catherine Vautrin, în data de 3 decembrie.
Documentul oferă o analiză aprofundată a provocărilor și oportunităților pentru sectorul de apărare al Uniunii Europene și explorează modalitățile prin care statele membre pot consolida autonomia strategică, sprijini inovația tehnologică și întări cooperarea industrială în domeniul apărării : „Este momentul unui adevărat electroșoc pentru a garanta autonomia strategică a continentului și consolidarea (creșterea capacității) bazei industriale și tehnologice de apărare europene”, spune raportul.
Raportul pledează pentru reducerea riscurilor asociate dependenței structurale față de un furnizor extern unic
Încă din deschidere, analiza se delimitează de soluțiile standardizate care domină dezbaterea europeană privind apărarea. Creșterea volumelor de producție, accelerarea ciclurilor industriale și optimizarea costurilor sunt, fără îndoială, condiții necesare. La fel, apelul la consolidarea Europei ca actor de putere strategică. Raportul formulează interogații strategice fundamentală: ce set de capabilități militare este necesar pentru apărarea intereselor vitale europene ?; împotriva căror tipuri de amenințări – convenționale, hibride sau sistemice ?; în ce arhitectură de alianțe ?; sub ce lanț de comandă și cu ce grad acceptabil de dependență față de Statele Unite, NATO și infrastructurile financiare globale?
„În lumina conflictelor actuale, care zguduie drastic modul în care europenii și aliații lor au gândit în mod tradițional războiul”, garanții de securitate europene permanente, bazate pe proiecția automată a puterii americane, se dovedesc din ce în ce mai puțin robuste din punct de vedere strategic, relevă raportul. Credibilitatea descurajării europene pe termen lung presupune capacitatea statelor europene de a genera, susține și reînnoi forțele armate printr-o bază industrială și tehnologică de apărare în principal europeană. Nu este vorba despre autarhie strategică, ci despre reducerea riscurilor asociate unei dependențe structurale față de un furnizor extern unic, chiar și aliat, dependență care poate fi transformată rapid într-un instrument de constrângere politică în contexte de criză majoră.
Ecosistemul financiar al apărării : o necesitate strategică
Raportul evidențiază modul în care o parte semnificativă a sistemului financiar european s-a decuplat progresiv de sectorul apărării, sub influența unor criterii ESG (Mediu, Social, Guvernanță ) aplicate rigid, uneori într-o logică aproape ideologică. Această evoluție a produs un efect strategic pervers: companii esențiale pentru autonomia de securitate a Europei s-au confruntat cu restricții de creditare, acces limitat la capital și costuri de finanțare crescute. Bănci excesiv de prudente, fonduri de investiții care exclud sistematic apărarea din portofolii și asigurători reticenți contribuie la o subfinanțare a unui sector pe care statele îl declară, paradoxal, prioritar.
Raportul pledează astfel pentru o reînarmare financiară asumată, ca extensie naturală a reînarmării militare. El propune instrumente concrete și operaționale: garanții publice țintite pentru proiecte strategice, vehicule de investiții dedicate apărării, adaptarea cadrului prudențial pentru băncile de retail și mobilizarea economisirii pe termen lung către industria de apărare. Un accent deosebit este pus pe finanțarea IMM-urilor și a start-up-urilor din zona „New Defence”, care joacă un rol critic în reînnoirea capacităților tehnologice.
Totodată, se spune în raport, „pentru a fi la înălțimea marilor provocări ale epocii noastre, BEI trebuie să renunțe definitiv la tabuurile sale și să reducă domeniul excluderilor în materie de apărare la strictul minimum”.
Un argument strategic central al raportului este că atractivitatea apărării pentru start-up-uri depinde de transformarea profundă a procedurilor de achiziții publice. Dacă statele doresc să beneficieze de inovație rapidă, trebuie să accepte cicluri decizionale mai scurte, un grad mai ridicat de risc și finanțarea unor demonstratoare care nu vor ajunge toate în faza de producție.
Apărarea europeană –centrată pe instrumente comune, voință politică, prioritizare strategică și nu pe viziune tehnocratică
Raportul nu pledează pentru o „piață internă a apărării”, pilotată de la Bruxelles și guvernată exclusiv de regulile concurenței, deoarece o astfel de abordare ar ignora faptul că deciziile de achiziții militare structurează dependențe tehnologice și industriale pe decenii, influențează libertatea de acțiune strategică și condiționează capacitatea de reacție în situații de criză. El nu pledează pentru menținerea fragmentării actuale, costisitoare și ineficiente, ci pentru construirea unei preferințe europene asumate, selective și funcționale. Aceasta ar permite consolidarea bazei industriale și tehnologice de apărare a Europei, reducerea redundanțelor și creșterea interoperabilității, fără a sacrifica controlul politic asupra capacităților critice. O asemenea abordare este compatibilă cu NATO, în măsura în care întărește pilonul european al Alianței și reduce dependențele unilaterale care pot deveni vulnerabilități strategice.
Miza nu este excluderea partenerilor americani, ci evitarea unei situații în care fiecare mare program de armament creează noi dependențe structurale – fie în materie de mentenanță, piese de schimb, software sau autorizări de export – care ar putea limita capacitatea Europei de a acționa autonom într-un conflict de durată. Din această perspectivă, deschiderea totală a piețelor nu este sinonimă cu securitatea, ci poate deveni un „cal troian” strategic.
Potrivit documentului, apărarea rămâne o competență fundamentală de suveranitate, dar interdependența industrială este un fapt ireversibil. Prin urmare, această interdependență nu trebuie organizată, structurată și ierarhizată în funcție de interesele strategice europene. Doar astfel Europa poate concilia suveranitatea cu eficiența economică și poate transforma cooperarea industrială dintr-o vulnerabilitate potențială într-un multiplicator de putere.
De asemenea, raportul nu contestă legitimitatea Uniunii de a juca un rol în domeniul apărării, ci avertizează asupra riscului ca acest rol să fie exercitat printr-o logică tehnocratică, care ocolește negocierea politică și responsabilitatea statelor. Apărarea trebuie să rămână, conform raportului, în primul rând în competența guvernelor și a parlamentelor naționale, inclusiv atunci când acestea decid să mobilizeze instrumente europene de finanțare sau de coordonare. Marile arbitraje strategice – definirea amenințărilor, alegerea capacităților critice, lansarea marilor programe de armament și selectarea parteneriatelor industriale – țin de decizia politică. În domeniul apărării, eficiența economică nu poate prevala automat asupra imperativelor de suveranitate, reziliență și libertate de acțiune.
În această arhitectură, NATO își recapătă un rol central și structurant. Alianța este cadrul care definește standardele operaționale, asigură interoperabilitatea forțelor și organizează planificarea capacitară în fața amenințărilor reale. Uniunea Europeană nu are nici interesul, nici capacitatea de a concura NATO pe acest teren. Rolul său este complementar: consolidarea bazei industriale și tehnologice europene, astfel încât statele membre să-și poată îndeplini angajamentele asumate în cadrul Alianței fără a recurge sistematic la achiziții „de pe raft” din Statele Unite, care creează dependențe strategice pe termen lung.
Raportul subliniază, de asemenea, un punct adesea tratat cu reticență: locul Regatului Unit. Londra rămâne una dintre puținele puteri militare complete ale continentului, cu o industrie de apărare de prim rang, capacități nucleare și o experiență operațională semnificativă. Cooperările pragmatice cu Regatul Unit – bilaterale sau multilaterale, în interiorul sau în afara instrumentelor UE – nu sunt o concesie politică, ci o necesitate pentru securitatea europeană.
În ansamblu, mesajul este unul de reechilibrare: apărarea europeană are nevoie de instrumente comune, dar mai ales de voință politică, control democratic și prioritizare strategică.