In memoriam: Justin Tambozi
Sunt popoare pentru care statul național funcționează invers
Există popoare care au traversat istoria fără să aibă nevoie de un stat propriu pentru a rămâne coerente. Identitatea lor s-a construit din relații, din meserii, din memorie transmisă și din capacitatea de a se adapta rapid la schimbări de putere. Aromânii fac parte din această categorie. La fel au fost, cu secole înaintea lor, populațiile epirote din sudul Balcanilor.
Pentru a înțelege relația dificilă dintre aromâni și statul român modern, trebuie pornit de la această diferență de construcție istorică, nu de la episoade izolate sau politici conjuncturale.
Epirul și lumea din care vin aromânii
Epirul apare în sursele antice ca o regiune distinctă, recunoscută pentru specificul ei, dar lipsită de structurile clasice ale unui stat centralizat. Molossii, chaonii și thesproții trăiau într-un spațiu montan, cu economie pastorală și mobilitate sezonieră. Așezările erau dispersate, iar autoritatea se exercita local, prin alianțe tribale și relații de rudenie. Viața socială se organiza în jurul drumurilor comerciale și al pășunilor, nu în jurul unor centre urbane puternice.
În perioada elenistică și apoi în cea romană, Epirul este integrat într-o lume imperială mai largă. Populația locală adoptă limbile de prestigiu ale epocii și se adaptează noilor cadre administrative. Romanizarea aduce latina vulgară și o infrastructură juridică stabilă. Din acest proces se formează o populație romanică sud-balcanică, cunoscută în Evul Mediu sub numele de vlahi, strămoșii direcți ai aromânilor.
Identitatea lor nu se fixează într-un centru unic. Ea se sprijină pe familie, pe meserii transmise din generație în generație, pe rute comerciale și pe o memorie colectivă care circulă odată cu oamenii.
Imperiile și logica rețelelor
În Bizanț și mai târziu în Imperiul Otoman, aromânii apar constant ca păstori, comercianți, furnizori de servicii și intermediari. Imperiile funcționează prin delegare și prin capacitatea de a conecta regiuni diferite. Aromânii se integrează ușor într-un astfel de sistem, folosind mobilitatea și relațiile extinse ca principale resurse.
Distrugerea Moscopolei, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, mută această rețea în alte direcții. Viena, Constantinopol, Budapesta și mai târziu București devin noi puncte de sprijin. Continuitatea nu dispare, ci se redistribuie.
Statul român și logica teritoriului
Statul român se formează într-un context european dominat de modelul statului național centralizat, apărut în secolul al XIX-lea. În acest model, statul nu este doar un mecanism administrativ, ci o construcție simbolică. El trebuie să își justifice existența printr-un teritoriu clar, prin frontiere recunoscute și printr-o populație care poate fi descrisă ca un corp coerent.
În această logică, minoritățile capătă relevanță politică atunci când pot fi integrate direct în mecanismul de legitimare al statului. Ele devin vizibile și importante în momentele în care pot fi invocate ca dovadă istorică sau demografică pentru un teritoriu disputat, atunci când prezența lor numerică ajută la consolidarea unei frontiere fragile sau atunci când pot fi organizate într-un corp electoral recognoscibil, capabil să influențeze viața politică internă.
Pentru statul național, minoritatea nu este doar o comunitate culturală, ci un instrument de argumentare. Ea poate fi citată în tratate, folosită în negocieri diplomatice sau invocată în discursul public pentru a susține ideea de continuitate istorică pe un anumit teritoriu. În secolul al XIX-lea și la începutul secolului XX, recensămintele, hărțile etnografice și statisticile demografice devin arme politice. Comunitățile sunt numărate și localizate tocmai pentru a demonstra cine are dreptul asupra unei regiuni.
Aceeași logică funcționează și în interiorul statului. O minoritate compactă, concentrată într-o zonă clar delimitată, poate fi transformată într-o masă electorală previzibilă. Ea poate fi reprezentată, negociată și mobilizată. Statul știe cum să interacționeze cu astfel de comunități pentru că ele răspund la aceleași mecanisme administrative și politice ca majoritatea.
Dificultatea apare atunci când o comunitate nu poate fi fixată într-un teritoriu precis, nu poate fi concentrată într-o regiune clar delimitată și nu poate fi mobilizată politic ca grup unitar. În aceste situații, minoritatea nu mai oferă statului un beneficiu strategic clar. Ea nu poate fi folosită pentru a susține frontiere, nu poate fi invocată în negocieri și nu poate fi integrată într-un calcul electoral. În consecință, rămâne în afara priorităților strategice ale statului național. Ele devin importante dacă ajută la argumentarea unui teritoriu disputat, dacă întăresc o frontieră fragilă sau dacă pot fi transformate într-o masă electorală recognoscibilă. Minoritatea este, în acest sens, un instrument de consolidare a statului.
Aromânii nu se încadrează în această schemă. Ei trăiesc, în mare parte, în afara granițelor României, iar acolo unde se află în interiorul lor nu formează comunități compacte. Nu revendică pământ și nu solicită autonomie politică. Prezența lor nu generează conflicte teritoriale și nu creează urgențe diplomatice. Din punct de vedere al statului național, această situație îi face greu de integrat într-o narațiune fondatoare.Pentru România modernă, aromânii nu pot fi folosiți ca argument istoric sau geopolitic. Ei nu legitimează frontiere și nu pot fi invocați ca justificare pentru un proiect național. În schimb, experiența lor istorică arată o capacitate de adaptare remarcabilă la cadre politice diferite, fără a solicita transformarea acestor cadre.
Politica oficială alege, în acest context, o soluție simplificatoare: aromânii sunt considerați români. Din punct de vedere juridic și administrativ, această formulă este eficientă. Ea permite statului să evite recunoașterea unei minorități atipice, greu de încadrat în schemele clasice ale dreptului minorităților, și să mențină o imagine de coerență națională.În practică, această încadrare funcționează pentru că aromânii nu o contestă public. Ei nu cer statute speciale, nu solicită instituții separate și nu formulează revendicări politice colective. Integrarea lor se face prin educație, profesii liberale, comerț, administrație și armată. La nivel individual, aromânii devin cetățeni funcționali ai statului român, fără fricțiuni majore.
Această integrare, însă, nu înseamnă dispariția identității interne. Aromânii continuă să se organizeze informal, în jurul familiei extinse, al relațiilor de rudenie, al solidarităților profesionale și al memoriei comune. Limba aromână rămâne un instrument de comunicare internă, folosit în familie și în cercurile apropiate. Regulile de ajutor reciproc, de încredere și de selecție a partenerilor economici sau sociali continuă să funcționeze discret.
Pentru stat, această situație este confortabilă atât timp cât rămâne invizibilă. Aromânii nu generează tensiuni sociale și nu pun presiune pe instituții. Pentru aromâni, soluția este acceptabilă pentru că le permite să își continue viața fără intervenții sau constrângeri suplimentare. Se creează astfel un echilibru tacit: statul oferă încadrare administrativă, iar comunitatea își păstrează autonomia internă.
Această formă de coexistență explică de ce problema aromână nu explodează politic, dar nici nu se rezolvă definitiv. Identitatea este recunoscută implicit, fără a fi formulată explicit. Apartenența este acceptată la nivel civic, iar diferența este gestionată în plan privat. Este o soluție stabilă pe termen scurt, dar care împiedică apariția unei politici coerente pe termen lung.
Elitele aromâne și autonomia lor
Un element important al tensiunii apare din profilul elitelor aromâne. În secolul al XIX-lea și începutul secolului XX, aromânii produc bancheri, mari comercianți, diplomați și intelectuali formați în mai multe spații culturale. Exemplul lui Gheorghe Sina care domină relațiile financiare dintre Viena și Constantinopol, arată un tip de putere construit prin încredere și conexiuni, nu prin instituții naționale.
Aceste elite nu se nasc din protecția statului, ci dintr-o tradiție veche de autonomie. Familiile investesc constant în educație, în relații comerciale și în reputație. Încrederea este transmisă din generație în generație, iar succesul individual întărește întreaga rețea. Statul este privit ca un cadru de funcționare legitim, nu ca sursă exclusivă a reușitei.
Această poziționare explică o trăsătură esențială a aromânilor, adesea trecută cu vederea: loialitatea față de statele-gazdă. Aromânii nu contestă ordinea politică în care trăiesc. Ei investesc în ea, o consolidează și o sprijină material. În multe cazuri, această loialitate se exprimă prin acte concrete de donație și filantropie, care lasă urme durabile în infrastructura statelor respective.
În spațiul românesc, exemplul lui Emanoil Gojdu este emblematic. Averea sa este lăsată prin testament pentru sprijinirea educației tinerilor români ortodocși din Imperiul Habsburgic, devenind una dintre cele mai importante fundații educaționale ale secolului al XIX-lea.
În Grecia Evangelos Zappas finanțează reluarea Jocurilor Olimpice moderne, construirea de clădiri publice și instituții culturale majore, contribuind direct la consolidarea statului grec modern.Aceste gesturi nu sunt excepții izolate. Ele reflectă o constantă: aromânii aleg să lase statelor-gazdă averi mari și instituții durabile, nu ca formă de supunere, ci ca expresie a unei loialități practice. În loc să construiască putere politică proprie, investesc în stabilitatea și prestigiul cadrului în care trăiesc.
Pentru statul național, această loialitate este paradoxală. Ea vine din exteriorul aparatului administrativ și nu poate fi controlată sau direcționată prin mecanisme clasice. Puterea economică și culturală se manifestă independent de funcții publice, iar influența nu depinde de favoruri politice. Această autonomie generează respect, dar și o neîncredere latentă.
Relația rămâne funcțională, însă lipsită de integrare deplină. Aromânii participă la construcția economică și culturală a statului, dar nu devin o elită de stat în sens strict. Ei rămân conectați la rețele transnaționale și la o logică a autonomiei care intră în tensiune cu logica statului național.
Comunismul și dispariția oficială
Regimul comunist schimbă regulile de funcționare ale societății. Mobilitatea este restrânsă. Rețelele sociale sunt privite cu suspiciune. Capitalul social acumulat în afara statului este considerat periculos. Aromânii se retrag din spațiul public ca grup distinct. Identitatea lor dispare din documentele oficiale, dar continuă să existe în familie și comunitate.
În acest moment, statul român pierde legătura cu aromânii ca resursă strategică.
După 1989: lipsa unui cadru
După căderea comunismului, România intră într-o perioadă de tranziție accelerată. Prioritățile sunt economice și geopolitice. Aromânii sunt deja integrați individual, dispersați și lipsiți de o formă clasică de reprezentare. Abordarea lor ca minoritate teritorială nu este posibilă, iar recunoașterea lor ca fenomen distinct nu intră pe agenda publică.
O diferență de construcție istorică
Privită pe termen lung, relația dintre statul român și aromâni reflectă o diferență de construcție istorică. Statul național funcționează prin delimitare, stabilitate și uniformizare. Aromânii funcționează prin mobilitate, rețea și adaptare. Aceste două logici s-au întâlnit fără a se suprapune complet.
Imperiile au integrat aromânii pentru capacitatea lor de a lega lumi diferite. Statele naționale i-au lăsat în afara narațiunii centrale. Aromânii au traversat ambele tipuri de ordine fără să își piardă coerența.