.

Povestea unui ciot

Într-o dimineață de toamnă, într-un colț al Parcului Herăstrău, un muncitor stă sprijinit de drujba lui. În fața lui, un ciot. În spatele lui, o femeie cu telefonul în mână, care filmează și strigă: „Criminalilor! Ați distrus tot ce-a mai rămas verde în orașul ăsta!”

Videoclipul urcă rapid pe rețele. Comentariile se încing. Presa preia: „Măcel în Herăstrău.”

Doar că nimeni nu menționează dosarul cu avizele de toaletare. Nici analiza fitosanitară care arată că arborele era uscat, gol pe interior, periculos. Nici faptul că, în locul lui, urmează să fie plantați alți doi. Toate aceste lucruri există, dar nu sunt publice. Nu sunt la vedere. Și, într-un oraș în care transparența e rară, suspiciunea înflorește mai repede decât salcâmii.

România a ales democrația. Iar democrația nu înseamnă decizii aleatorii, luate după emoția virală a zilei. Înseamnă instituții. Înseamnă specialiști. Înseamnă proceduri care garantează că, atunci când se emite un aviz, în spate sunt oameni reali, cu expertiză, care își asumă. E ușor să demolezi încrederea în aceste instituții. Dar odată cu ea, demolăm democrația însăși. Dacă vrem un oraș viu, trebuie să ne luptăm cu tăcerea, nu cu cei care, uneori, fac lucrurile corect, dar fără glas.

.

Bucureștiul verde (sau nu)

Bucureștiul are, conform Băncii Mondiale, doar 8,5–9 metri pătrați de spațiu verde pe cap de locuitor. Legea 24/2007 prevede un minim de 26 mp. Alte capitale europene nu doar că respectă aceste limite, ci le și depășesc:

În acest context, orice tăiere de copac pare o crimă ecologică. Dar realitatea e mai complicată. Un oraș verde nu înseamnă doar prezența copacilor, ci sănătatea lor, integrarea într-un ecosistem urban funcțional și siguranța celor care îl traversează. Mulți arbori ajung să fie afectați de poluare, parazitați sau se usucă natural, devenind pericole reale pentru pietoni, copii sau mașini. A-i lăsa să moară în picioare, din teamă de reacția publică, nu este ecologie, ci neglijență mascată – o formă de pasivitate periculoasă, ambalată în aparențe de grijă. A pretinde că protejăm natura doar prin inacțiune înseamnă să abandonăm adevărata responsabilitate ecologică, care presupune intervenție calculată, prevenție și curaj administrativ. Lăsând arbori bolnavi sau instabili să rămână pe loc din frica de reacții publice, nu protejăm mediul, ci acceptăm riscuri și degradare sub pretextul „sustenabilității”. Soluția e un proces complex: diagnostic fitosanitar făcut de specialiști, avize din partea mai multor instituții – uneori chiar opt sau nouă, intervenții efective făcute cu grijă și apoi, mai ales, comunicare. Comunicare onestă, pedagogică, transparentă. Altfel, orice efort, oricât de bine-intenționat, se va transforma în scandal.

.

Lipsa registrului = haos

Unul dintre cele mai mari paradoxuri ale Bucureștiului este că, deși legea cere existența unui registru arboricol digital încă din 2011, acest registru nu e public, nu e actualizat și, în multe zone, nu există deloc. La fel și registrul spațiilor verzi: o obligație legală nerespectată, care lasă orașul fără hartă, fără evidență, fără protecție. Orice intervenție se judecă la ochi, fără date, fără context, fără memorie instituțională.

În lipsa acestor date, cetățeanul devine jurnalist de Facebook, iar fiecare ciot – un scandal viral.

În alte orașe europene, această infrastructură digitală este normă:

Această lipsă de infrastructură nu este vina ALPAB, care are atribuții strict legate de parcurile mari. Registrele arboricole și ale spațiilor verzi țin de Primăria Generală, de Direcția de Mediu, de bugete și decizii la nivel politic. Iar aici e adevărata rană: în loc ca atenția publică să fie îndreptată spre autoritatea responsabilă, este deviată spre cei care execută. Când instituțiile executive sunt puse la zid, dar cele care decid politicile publice scapă nevăzute, nu facem decât să tăiem din greșeală exact ce ar trebui să lăsăm să crească: responsabilitatea reală.

Nu putem cere unei instituții aflate în subordinea Consiliului General să compenseze lipsa de viziune a decidentului politic. Nu putem arunca cu pietre în grădinar pentru că primarul nu a trasat aleile. Iar dacă vrem responsabilitate și transparență, ea începe cu cei care stabilesc bugetele, calendarele, prioritățile. Adică cu Primăria Generală a Municipiului București.

.

Ce face ALPAB și ce nu se vede

ALPAB gestionează parcurile mari din București – adică zonele verzi cu cea mai mare expunere publică. În perioada 2023–2024, instituția a obținut peste 1.800 de avize de intervenție arboricolă (toaletări, defrișări), a plantat peste 3.000 de arbori noi, conform rapoartelor interne, în colaborare cu specialiști în peisagistică și evaluare fitosanitară, chiar în lipsa unei structuri dedicate.

Toate aceste intervenții sunt făcute în conformitate cu legislația în vigoare – inclusiv Legea 24/2007 privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din intravilan. Doar că procesul este greoi: pentru fiecare tăiere, e nevoie de evaluare, raport, analiză, aviz de la Direcția de Mediu, uneori și de alte aprobări în cascadă. Sunt pași care durează. Dar care există. Iar când ALPAB urmează acești pași, nu greșește – dimpotrivă, dă dovadă de responsabilitate.

Totul se face cu bugete limitate și sub presiune publică. Dar lipsa comunicării și absența unei platforme transparente anulează toate aceste eforturi. Fără vizibilitate, faptele nu mai contează. Percepția devine realitate. Iar realitatea devine virală și greșit înțeleasă.

.

Tăcerea taie mai adânc decât drujba

Criza de imagine care lovește administrația parcurilor nu e despre arbori, ci despre lipsa încrederii. Când oamenii nu sunt informați, își imaginează ce e mai rău. Iar când autoritatea tace, conspirația urlă.

Tăierile justificate devin „măcel”. Toaletările devin „distrugere”. Plantările sunt ignorate. Iar specialiștii, puși la zid de opinia publică.

.

Soluția e tot un copac. Dar altul: cel al încrederii

Pentru a crește spațiile verzi în București, trebuie să regândim și zonele gri: acoperișuri verzi, grădini verticale, curți interioare transformate în micro-parcuri și reamenajarea fostelor spații industriale. Nu doar parcuri mari, ci și insule verzi în fiecare cartier.

.

Concluzie: tăiem neîncrederea, nu copacul

Într-un oraș sufocat de trafic, poluare și betoane, spațiul verde e mai mult decât oxigen. E demnitate și încredere. Iar încrederea nu se impune – se construiește, ramură cu ramură, cu fapte și transparență.

Grădinarul orașului nu e inamicul. El e uneori funcționarul tăcut care și-ar dori să explice, dar n-are canal. N-are PR. N-are buget. Și nici apărare.

Dacă vrem un București verde, trebuie să tăiem altceva înainte de arbori: tăiem tăcerea.

Aceasta este o pledoarie pentru inteligență urbană. Și pentru o administrație care are curajul să vorbească, nu doar să semneze avize.