Radiografia unui stat care alege recurent haosul fiscal în locul reformei
În România lui 2025, criza bugetară nu mai e o stare de urgență fiscală – e o stare de spirit. Trăim într-o țară în care deficitul public a devenit nu doar o problemă de guvernare, ci o formă de negare colectivă. Ne construim bugetele ca pe niște holograme – impresionante de la distanță, dar intangibil-fragilizate în contact cu realitatea. Ne spunem că totul e sub control, că ajustările sunt în curs, că reforma vine „pas cu pas”. Dar între timp, cheltuim mai mult decât colectăm, rostogolim datorii și ascundem prăpastia sub covorul comunicatelor oficiale.
La finalul anului 2024, România a înregistrat un deficit ESA de 9,3% din PIB – cel mai mare din Uniunea Europeană. Proiecția internă pentru 2025 este de 7,5%, dar nimeni serios nu mai crede în aceste cifre. Suntem țara cu cel mai prost raport între venituri și cheltuieli din toată zona euro-atlantică. Dar și țara cu cele mai multe festivisme bugetare pe cap de locuitor. Nu doar că ne împrumutăm, dar o facem cu aplomb și fără rușine. Insolvabilitatea suverană nu mai este o amenințare abstractă – este direcția implicită.
Cifrele care nu mai pot fi cosmetizate
Realitatea fiscală a României nu se mai poate masca în limbaj tehnocrat. În 2025, statul român funcționează cu:
Aceasta nu este doar o disfuncție. Este un regim fiscal paralel cu realitatea economică. O arhitectură construită pe promisiuni politice, lipsă de viziune și o cultură instituțională a evaziunii tăcute.
Cronologia unei alegeri constante: improvizația
Să nu ne mințim: România nu a ajuns aici din greșeală. De cel puțin un deceniu, guvernele succesive au ales conștient calea iluziei fiscale. Nu a fost lipsă de opțiuni – a fost absența deliberată a voinței de a le pune în aplicare. Ne-am obișnuit să construim bugete pe fundamente artificiale, să amânăm decizii structurale și să disimulăm eșecul prin storytelling .
Am redus taxe în anii de creștere fără să corectăm structura cheltuielilor. Am crescut salarii și pensii fără reforme în administrație sau în sistemul de asistență socială. Am perpetuat un model de funcționare în care statul este cel mai mare angajator, dar nu și cel mai eficient. În paralel, cheltuielile sociale au fost folosite ca pârghie electorală, nu ca mecanism de coeziune. Am inventat măsuri „de sprijin” pentru economie, dar am uitat să corelăm aceste măsuri cu surse reale de finanțare.
Fondurile europene au fost tratate ca un trofeu de PR, nu ca o șansă strategică de dezvoltare. Proiectele cu impact pe termen lung au fost abandonate în favoarea unor investiții cu vizibilitate rapidă. În loc de infrastructură durabilă și transformare administrativă, am obținut termene ratate, licitații anulate și digitalizări de fațadă.
Între timp, administrația centrală s-a umflat, iar multe, mult prea multe autorități locale au devenit tot mai dependente de transferuri din bugetul centralizat. Entitățile publice nu sunt stimulate să economisească sau să performeze. Iar cultura auditului – acolo unde există – este formală, birocratică și fără consecințe.
Exemplele pozitive – Canada, Suedia, Irlanda – ne-au fost la îndemână. Aceste țări au trecut prin crize fiscale autentice și au ales corect: reducerea risipei, reformarea cheltuielilor, responsabilizarea administrației. Noi, în schimb, le-am ignorat cu o naturalețe demnă de o cultură politică care a învățat să supraviețuiască doar din amânare și promisiuni goale. România nu a făcut nicio reformă fiscală majoră după 2005. Doar cârpeli, ordonanțe de urgență și un simulacru de digitalizare care s-a blocat în faza pilot.
Aceasta nu este doar o greșeală de parcurs. Este un stil de guvernare. O alegere recurentă de a nu face nimic profund, de a refuza realitatea și de a supraviețui electoral cu prețul viitorului fiscal al țării.
Deficitul ca mecanism de captură
Ceea ce numim „derapaj bugetar” este, în multe cazuri, corupție instituționalizată cu acoperire legală. Lipsa de audituri reale, cheltuieli fără transparență, contracte atribuite direct, licitații trucate, fonduri dirijate politic – toate acestea sunt posibile pentru că deficitul le face „posibile”. Când nu ai bani, dar te comporți ca și cum ai avea, singura întrebare devine: cine trăiește pe spatele cui?
În România, deficitul devine instrument de întreținere a rețelelor clientelare și de partid. Bugetul e doar pretext de umplere a unor buzunare, nu contract social. Iar consecințele sunt vizibile: spitale fără echipamente, școli fără profesori, orașe cu infrastructură de secol trecut, și un popor anesteziat de subvenții și frică fiscală.
Măsurile care nu mai pot fi amânate
Este momentul în care nu mai e loc de sfaturi generale. E nevoie de decizii. Brutale, concrete și asumate:
Fără aceste măsuri – și altele în același registru – România riscă colapsul treptat al încrederii creditorilor externi și al propriei populații.
Ce ne așteaptă dacă nu acționăm
Nu ne aflăm în pragul unui default clasic. Nu vom asista la o incapacitate bruscă de plată care să ducă la titluri alarmiste în presa internațională. Vom trăi, însă, un scenariu mult mai insidios: insolvabilitate prin costuri. România va continua să se împrumute, dar la dobânzi tot mai mari, în condiții tot mai restrictive, cu maturități mai scurte și cu o dependență cronică de piețele externe.
În acest regim, fiecare miliard împrumutat va însemna mai puține spitale, mai puțină infrastructură, mai puțină educație. Nu pentru că banii nu există, ci pentru că banii împrumutați devin mai scumpi, costul banilor devine prohibitiv.
Vom pierde capacitatea de a întreține infrastructura critică, iar proiectele majore – spitale regionale, magistrale de transport, digitalizare fiscală – vor fi amânate la nesfârșit. Ratingurile de țară vor fi retrogradate, ceea ce va crea un cerc vicios: cu cât finanțarea e mai scumpă, cu atât deficitul crește, iar încrederea scade. Investitorii strategici vor pleca sau vor renegocia în condiții umilitoare pentru statul român.
În paralel, guvernul va deveni prizonierul ajustărilor lunare. Vor fi înghețări selective de plăți, limitări tacite ale investițiilor, întârzieri la rambursări, concedii fiscale amânate la infinit. Se va instala o logică de supraviețuire financiară cronică, în care fiecare decizie este defensivă, tranzitorie, lipsită de strategie.
Într-un asemenea context, nu mai e loc de ironie. E nevoie de luciditate brutală. De un șoc de onestitate instituțională. România nu este o țară prea săracă pentru echilibru. Este o țară prea dependentă de minciună fiscală și prea comodă în relația dintre promisiune electorală și răspundere fiscală.
Deficitul nu este doar o linie într-un tabel. Este expresia unei forme de colonizare internă : de la generațiile viitoare, către prezentul cinic. Fără recunoașterea acestui adevăr, România nu va eșua din lipsă de bani, ci din lipsă de încredere.
În loc de concluzie, doar această întrebare:
Vom continua să tratăm deficitul ca pe o fatalitate inevitabilă? Sau vom înțelege, în sfârșit, că a trăi pe datorie nu înseamnă progres – ci o formă rafinată de eșec suveran?