Cum Summitul de la Beijing a dezvăluit limitele strategice ale Uniunii Europene într-o relație dezechilibrată
La începutul lunii iulie 2025, a avut loc la cel de-al 25-lea summit UE-China. Contrar așteptărilor, acesta a fost redus în mod neașteptat la o singură zi, semnalând tensiuni tot mai mari între cele două puteri economice. Inițial planificat ca un eveniment de mai multe zile, formatul scurtat a reflectat starea actuală a relațiilor China-UE, care s-au deteriorat în ultimele luni. Această evoluție diplomatică semnificativă vine în contextul unor relații din ce în ce mai complicate pe multiple fronturi, de la dezechilibre comerciale la dezacorduri geopolitice. În spatele fotografiilor oficiale și a limbajului diplomatic, s-a profilat o imagine clară: Europa este captivă într-o relație economică disproporționată, lipsită de claritate strategică, în timp ce China avansează metodic, cu o agendă care combină comerțul cu influența sistemică.
Uniunea Europeană a venit la summit cu o listă lungă de nemulțumiri: dezechilibre comerciale tot mai accentuate, supraproducția chineză care sufocă industriile europene, lipsa de reciprocitate în accesul la piață, și sprijinul tacit – uneori explicit – al Beijingului pentru mașinăria de război a Kremlinului. China, în schimb, a oferit un zâmbet diplomatic și retorica clasică despre „parteneriat”, evitând orice asumare reală.
Cifrele care vorbesc: o relație dezechilibrată
În 2024, UE a exportat bunuri în valoare de 213,2 miliarde de euro către China și a importat bunuri în valoare de 519 miliarde de euro. Aceasta reprezintă un deficit comercial de peste 300 de miliarde EUR și arată dependența Europei de sectorul manufacturier chinez.
În paralel, investițiile chineze în infrastructură critică (porturi, logistică, rețele 5G) continuă să avanseze în tăcere, sub umbrela unor memorandumuri economice, în timp ce companiile europene întâmpină bariere invizibile pe piața chineză: reglementări opace, excluderi netransparente, sau pur și simplu lipsa unui stat de drept funcțional.
În timp ce liderii UE și-au exprimat îngrijorarea cu privire la surplusul de exporturi al Chinei care inundă piețele europene cu bunuri ieftine și la faptul că Beijingul ar oferi sprijin războiului Rusiei din Ucraina, oficialii chinezi au negat responsabilitatea pentru aceste provocări și au cerut în schimb o aprofundare a parteneriatului.
Summitul – o reconfirmare diviziunilor
Comisia Europeană a caracterizat anterior relația UE-China drept „în același timp un partener, un concurent și un rival sistemic”, subliniind natura complexă a interacțiunilor lor. Acest cadru a ghidat politica europeană față de China, dar cu se pare că aceasta are din ce în ce mai mult în vedere aspectele competitive și rivale dintre cele două părți. „Pe măsură ce cooperarea noastră s-a aprofundat, la fel s-au întâmplat și cu dezechilibrele”, i-a spus președinta Comisiei, Ursula von der Leyen președintelui chinez Xi, în timpul întâlnirii lor. Ea a descris dezechilibrele comerciale UE-China ca atingând „un punct de inflexiune”, în care China trebuie „să vină cu soluții reale”.
În perioada premergătoare summitului, relațiile UE-China au atins pragul cel mai scăzut din cauza fricțiunilor comerciale și a nemulțumirilor geopolitice. La începutul lunii iulie, blocul comunitar a inclus pentru prima dată băncile și companiile chineze într-un nou pachet de sancțiuni împotriva Rusiei pentru atacul său asupra Ucrainei. Beijing-ul a amenințat apoi că va răspunde cu măsurile necesare pentru a contracara acțiunea Europei care „a afectat grav legăturile comerciale, economice și financiare”.
Retorica agresivă renascută a UE față de China a fost evidentă într-un discurs recent al lui von der Leyen, în care a acuzat China că „permite de facto economia de război a Rusiei”.
Dar statele membre UE au interese contradictorii: Germania continuă să apere interesele industriei auto dependente de exporturile în China; Franța oscilează între autonomie strategică și parteneriate comerciale; Europa de Est își dorește evitarea de represalii comerciale.
Falsa simetrie a retoricii
China repetă cu o precizie aproape liturgică formulele sale favorite: „win-win cooperation”, „respect reciproc”, „deschidere”. Dar sub această mantie de bune intenții se ascunde o arhitectură de putere rece și calculată. În realitate, Beijingul nu negociază, ci orchestrează. Nu cooperează, ci structurează dependențe în mod sistemic. Accesul la piață, tehnologiile sensibile, controlul asupra infrastructurii – toate sunt piese într-un joc pe care Europa refuză să îl joace cu reguli proprii.
Bruxelles–ul, în schimb, operează într-o logică a bunelor intenții și a procedurilor multilaterale. Evită conflictul deschis, nu își asumă represalii comerciale, și tratează relația cu China ca pe un dosar diplomatic obișnuit. În această abordare, refuzul de a recunoaște natura conflictuală a relației devine el însuși o formă de vulnerabilitate strategică.
Din perspectiva Beijingului, Europa nu mai este percepută ca un actor geopolitic coerent, ci ca o piață sofisticată dar vulnerabilă. Fragmentată, cu interese divergente între statele membre, UE poate fi modelată nu prin presiune directă, ci prin apel la interese economice locale și prin narațiuni adaptate fiecărui stat. Astfel, China nu cucerește, ci colonizează consensul european prin ambiguitate și profit.
Întrebarea care rămâne: poate Europa să-și afirme, în sfârșit, o postură geopolitică reală?
Dacă Uniunea Europeană dorește să-și protejeze autonomia – economică, tehnologică, geopolitică – va trebui să ia decizii inconfortabile: reevaluarea lanțurilor de aprovizionare, limitarea investițiilor strategice chineze, dezvoltarea industriei proprii cu sprijin de stat și, mai ales, coerență între statele membre.
Pentru moment însă, summitul de la Beijing a confirmat nu doar blocajul relației, ci și incapacitatea Europei de a formula o strategie unitară. China își vede de drum. Europa încă jonglează între interese naționale, declarații moralizatoare și lipsa de acțiune.
Relația UE-China nu mai poate fi tratată ca un parteneriat. Este un test de maturitate strategică pentru o Europă care încă ezită între fascinație comercială și luciditate geopolitică. Iar timpul curge în favoarea celui care joacă pe termen lung. Și acela nu este Bruxelles–ul.