Cel mai mic număr de candidați la BAC din ultimele decenii. Un sfert de generație dispărută din tăcerea sistemului.
Sunt momente în istoria unei națiuni când căderea nu mai face zgomot. Când fisurile nu mai sparg pereții, ci se adâncesc tăcute, aproape elegante, în structura unui edificiu care pare încă în picioare. Așa este România anului 2025, în fața celui mai mic număr de elevi înscriși la bacalaureat din ultimele două decenii. O știre care ar fi trebuit să trezească națiunea, dar care s-a pierdut, ca atâtea altele, în zgomotul de fond al unui sistem care a încetat să mai reacționeze la propriile prăbușiri.
Cei 28.600 de adolescenți care au renunțat la examenul maturității nu au făcut grevă, nu au părăsit țara, nu au format o mișcare. Pur și simplu, nu s-au mai prezentat. Au dispărut din statistică exact cum dispar copacii într-o pădure seculară când nu mai vin ploi: nu cu zgomot, ci cu uscăciune. În loc să fie tratați ca simptomul unui eșec național, au fost transformați într-un rând de subsol într-un raport ministerial, într-o paranteză birocratică. Nicio întrebare esențială, niciun semnal rostit cu voce gravă în Parlament. Doar un titlu sec: „Bacalaureat 2025 – cel mai mic număr de candidați”.
Dar sub această banalitate administrativă se ascunde o realitate care ar trebui să provoace rușine și teamă: România a pierdut un sfert dintr-o generație într-un singur an. Tineri care, în toamna lui 2024, intrau în clasa a douăsprezecea, cu toate iluziile încă intacte, nu au mai ajuns în vara lui 2025 la examenul care trebuia să le deschidă un drum. 1.144 de clase de elevi – echivalentul unui oraș mic – au fost pur și simplu lăsate în urmă. Fără plan de recuperare. Fără reflecție națională.
Aceasta nu este o catastrofă întâmplătoare. Este rezultatul logic al unei politici publice de indiferență. Într-un stat în care educația este tratată, de trei decenii, ca un moft bugetar, iar copiii ca simple cifre de promovabilitate, nu e surprinzător că bacalaureatul a devenit un lux statistic. România alocă mai puțin de 4% din PIB pentru educație – mult sub media europeană –, dar nici măcar acest detaliu contabil nu mai miră pe nimeni. În schimb, miră faptul că unii mai vin la școală. Că încă există licee în care se învață. Că mai sunt profesori care rezistă, elevi care luptă, părinți care nu cedează.
Dar aceștia sunt din ce în ce mai puțini. În rural, școala e un ritual care se încheie devreme, de cele mai multe ori în gimnaziu. O fereastră care se închide încet, până când nu mai rămâne decât oboseala zilnică și promisiunea vagă că „nu toți trebuie să facă facultate”. Doar că nu vorbim despre facultate. Vorbim despre minimumul de alfabetizare funcțională într-o societate care se digitalizează pe hârtie și se afundă în feudalism economic în realitate.
Cifrele nu mint, dar sunt perverse. În 2023, România înregistra o rată de abandon școlar de 16,6%, aproape dublă față de media Uniunii Europene. Dar asta nu spune povestea completă. Adevărata tragedie este una de cultură: școala nu mai este un ideal, ci o obligație goală. Bacalaureatul nu mai e perceput ca poartă, ci ca baraj. Nu mai e visul părinților, ci coșmarul copiilor. Nu mai e triumf, ci anxietate. Și când sistemul îți spune, zi după zi, că n-ai valoare, că nu ești pregătit, că n-ai șanse – începi să-l crezi. Renunțarea devine un act de luciditate, nu de resemnare.
În această ecuație absurdă, statul tace. Nu există niciun plan național pentru reconectarea celor 28.600. Niciun buget pentru recuperare. Nicio comisie care să ceară explicații. Într-o țară în care se fac licitații de sute de milioane pentru becuri inteligente și perdele digitale, nu există fonduri pentru a înțelege de ce un copil de 18 ani alege să nu mai vină la examenul vieții lui.
Bacalaureatul care dispare nu este doar un fenomen educațional. Este o alegorie crudă a statului care se dezintegrează lent, fără revoltă, fără pași de dans, fără moloz. Un stat în care nu mai moare nimeni cu zgomot, pentru că nimeni nu mai luptă. Și unde, în curând, vom sărbători centenarul Marii Uniri cu un sfert de generație în minus, fără să ni se pară nimic anormal.
Poate cel mai greu de suportat nu este colapsul în sine, ci absența oricărui impuls moral de a-l opri.