Într-o țară unde criza devine cotidian, iar austeritatea e transmisă ereditar, România trăiește o dramă bugetară cu scenariu repetitiv, în care masca deciziilor politice acoperă adevărul unui colaps fiscal iminent. Între august și decembrie 2024, în culisele politicii românești s-a desfășurat o tragedie în trei acte, jucată de figuri familiare – Klaus Iohannis, Marcel Ciolacu și Nicolae Ciucă – care, în ciuda avertismentelor constante privind derapajele bugetare, au ales să sacrifice luciditatea pe altarul oportunismului electoral. Nu a fost vorba de ignoranță. A fost, mai degrabă, o formă sofisticată de cinism birocratic, unde tăcerea instituțională a fost preferată oricărei măsuri de ajustare fiscală care ar fi putut afecta imaginea de moment.
România a încheiat anul 2024 cu un deficit bugetar de 6,7% din PIB, mult peste limita de 3% impusă de Pactul de Stabilitate al UE. Un deficit care nu este rezultatul vreunei tragedii exogene – nu a fost un război pe teritoriul național, nici o pandemie recentă –, ci consecința directă a unei guvernări care a jucat la ruleta electorală toate resursele bugetare disponibile. În timp ce în Europa se consolidau bugetele, România distribuia beneficii, sporuri și angajamente fără acoperire. Datele Eurostat din decembrie 2024 arătau că România avea cea mai mare rată de creștere a cheltuielilor cu salariile bugetarilor din UE – peste 14% într-un singur an. În paralel, încasările din TVA și contribuții sociale stagnau. Deficitul s-a adâncit, dar liderii politici au refuzat să taie din aparat.
Clasa politică românească, de la Palatul Cotroceni până în ultimul birou de partid județean, funcționează după logica unei economii de consum electoral: promisiuni pe datorie, beneficii distribuite cu zâmbetul pe buze și măsuri de consolidare fiscală amânate până după alegeri. Ce ne arată teoria alegerii raționale în acest context? Că actorii politici evaluează permanent costul electoral al fiecărei decizii. Și când costul adevărului fiscal devine mai mare decât câștigul de imagine, preferă ficțiunea. Deficitul bugetar devine, astfel, o expresie contabilă a unui dezechilibru moral: între ceea ce știm că trebuie făcut și ceea ce alegem să evităm pentru a nu pierde voturi.
În decembrie, documente interne ale Ministerului de Finanțe arătau clar: România va rata țintele de deficit convenite cu Comisia Europeană, iar riscul activării mecanismului de corecție excesivă creștea. Cu toate acestea, răspunsul politic a fost o închidere simbolică a ochilor. Într-o logică kafkiană, problema nu există dacă nu o enunți. Și totuși, costurile există: creșterea dobânzilor la titlurile de stat, scăderea ratingurilor de țară, pericolul blocării fondurilor europene din PNRR. BNR estima în ianuarie 2025 că dobânda medie la împrumuturile statului a depășit 7%, un nivel insuportabil pentru o economie cu deficit structural.
Cronica unei complicități bugetare
În România, de fiecare dată când criza fiscală bate la ușă, discursul public pare să se reseteze. Cei care, până ieri, adoptau bugete expansioniste, măsuri populiste și majorări salariale fără acoperire bugetară, se reprofilează, brusc, în apostoli ai prudenței. Vorbesc despre sustenabilitate, despre digitalizarea ANAF-ului, despre nevoia de reformă și despre „greaua moștenire” pe care, ironic, tot ei au generat-o. În tot acest proces, ceva esențial lipsește: responsabilitatea. Nu doar juridică sau instituțională, ci o responsabilitate de fond, morală, articulată în fața unei societăți care, de prea multe ori, pare că nu mai cere răspunsuri.
Adevărul este că România nu se află într-o simplă criză bugetară. România trăiește, de decenii, într-un model fiscal și politic care produce crize în mod sistematic. Deficitul bugetar a devenit o stare naturalizată: 6,68% din PIB în 2023, cu o țintă declarativă de 4,4% pentru 2024 – ratată, evident, înainte ca anul fiscal să ajungă la jumătate. Datoria publică a trecut de 50% din PIB, iar în 2025 urmează o creștere accelerată a costurilor de finanțare: Ministerul Finanțelor trebuie să rostogolească datorii scadente de peste 140 de miliarde de lei. În acest peisaj, fiecare nouă promisiune electorală devine nu doar iresponsabilă, ci o formă de autonegare a realității bugetare.
Ceea ce face acest moment mai grav decât altele din trecut este lipsa unei contra-narațiuni publice coerente. România post-2020 a experimentat o concentrare a narațiunii politice în jurul ideii că „statul poate da mereu”. S-au promis salarii mai mari, pensii speciale, stimulente fiscale, amânări de taxe, scheme de sprijin și plafonări de prețuri, într-un ritm care nu avea nicio legătură cu capacitatea reală a economiei de a le susține. În 2023, cheltuielile cu salariile în sectorul public au fost de 125 miliarde de lei – aproape 9% din PIB. În paralel, investițiile publice efective au stagnat sau au fost împinse artificial prin PNRR, cu riscul real de a nu fi finalizate în termen.
Dar, mai important decât cifrele, este faptul că această spirală a deficitului este alimentată de o complicitate tăcută, colectivă. Nu e vorba doar de elite politice iresponsabile. E vorba de un electorat care, ciclu după ciclu, răsplătește promisiunile care sună bine, nu politicile care țin. E vorba de o cultură fiscală în care plata taxelor este percepută nu ca un act de co-construcție a statului, ci ca un gest de resemnare în fața unei puteri străine și abuzive.
Aici, reflecția filosofică devine inevitabilă. Constantin Rădulescu-Motru scria, acum mai bine de un secol, că românul plătește taxe nu pentru că simte că participă la edificarea unei națiuni moderne, ci pentru că nu poate evita coerciția. În viziunea sa, lipsa unui sentiment autentic al responsabilității civice derivă dintr-un deficit de solidaritate socială și dintr-o istorie în care statul a fost mai degrabă o formă de dominație decât de organizare comună. Acest tip de relație nu doar că persistă, dar este reciclat și adaptat de fiecare generație politică, cu instrumente narative din ce în ce mai sofisticate – de la televiziunile de partid, până la algoritmii de social media care fragmentează și mai mult înțelegerea colectivă a realității economice.
Ce declanșează, totuși, această toleranță periculoasă față de haosul bugetar? Ce ne face să acceptăm, cu atâta ușurință, ca România să fie condusă de politicieni care se comportă ca niște gestionari de festival, nu ca niște administratori de stat?
În termeni de psihologie politică, putem vorbi de un mix de bias de confirmare și dependență cognitivă de status quo. Oamenii votează în funcție de ce cred că li se cuvine, nu de ce își poate permite bugetul de stat. Asta nu e doar o problemă de educație economică – e o problemă de cultură a deciziei. Românii nu sunt singurii cetățeni ai unei democrații care se lasă seduși de promisiuni, dar în România, acest ciclu este mai accentuat pentru că nu există consecințe tangibile sau explicate clar. Dacă FMI vine și reechilibrează, dacă Bruxelles-ul tolerează, dacă ANAF-ul e slab și amnistia fiscală apare la fiecare patru ani, ce motiv real are cetățeanul să creadă că bugetul este un mecanism serios?
Și totuși, aceste consecințe vin, doar că vin tăcut. Sub formă de inflație. Sub formă de dobânzi mai mari la credite. Sub formă de lipsă de infrastructură. Sub forma exodului medicilor și profesorilor care aleg predictibilitatea altor sisteme. Sub forma deciziilor dureroase care vor fi luate oricum, dar târziu și cu costuri sociale uriașe.
În tot acest timp, în România se joacă o piesă de teatru invers: nu politicienii sunt actorii, ci cetățenii. Iar scena pe care se desfășoară această comedie fiscală nu este Parlamentul, ci viața cotidiană. Ne prefacem că avem buget, că avem priorități, că avem planuri, dar în realitate trăim în prelungirea unui provizorat permanent.
Nu e doar o criză. Este o cultură instituționalizată a amânării responsabilității.
Și atunci, poate întrebarea reală nu este dacă România va ieși din acest impas. Va ieși. Fie printr-o intervenție externă, fie printr-un val electoral care va promite din nou ce nu se poate susține. Întrebarea reală este: ce ne face, ca societate, să acceptăm acest ciclu? De ce nu cerem altceva? De ce nu recompensăm, prin vot sau prin comportamente publice, deciziile dificile, dar corecte? Ce ne oprește să ieșim din această logică în care „merge și-așa” este folosită ca substitut pentru viziune?
Până nu vom avea un răspuns articulat la această întrebare, orice reformă fiscală va rămâne doar o coregrafie de circumstanță. Ceva menit să impresioneze Bruxelles-ul, nu să reconstruiască România.