Sau cum să joci „de-a democrația” într-o țară unde regulile sunt scrise cu o pensulă groasă și șterse cu un burete ud.
Bine ați venit în spectacolul marionetelor! România, 2025. Locul unde democrația este o scenă plină de actori improvizați, iar spectatorii au plătit biletul fără să știe că spectacolul fusese deja regizat. Indexul democratic realizat de The Economist ne-a băgat în categoria „regim hibrid”. Ce onoare! Suntem singura țară din Uniunea Europeană care joacă acest spectacol de iluzii democratice, cu decorurile stând să cadă la prima rafală de vânt.
Nu mai suntem o „democrație defectuoasă”. Prea blând. Acum suntem un cocktail periculos de autoritarism și libertăți false, servit rece, cu un strop de corupție și influențe externe care se amestecă insesizabil în fundal.
Adevărul – mai bizar decât ficțiunea
Când The Economist a dat verdictul, clasa politică a tresărit. „Regim hibrid? Noi? Inadmisibil!” Și totuși, iată-ne. Suntem un amestec ciudat de provocări instituționale, lipsă de transparență și discursuri patriotarde, un decor ieftin în care personajele se prefac că joacă roluri eroice, dar piesa a fost scrisă de alții cu mult timp înainte.
Dovezile? Ha! Cine mai are nevoie de dovezi în era post-adevărului? Important e să crezi, să simți, să strigi. Și să votezi, desigur. Nu contează ce, atâta timp cât pui ștampila.
Interferența rusă? Sau umbrele care dansează pe perete?
Ah, Rusia! Țapul ispășitor preferat al tuturor teoriilor geopolitice. Amestec rusesc în alegerile noastre? Sigur, dacă asta ne face să dormim mai liniștiți. Dovezile? Undeva, într-un sertar prăfuit, alături de dosarele pierdute ale Revoluției.
Dar știm cum merge treaba.
– Un raport obscur.
– Un expert misterios.
– Un titlu bombastic.
Și gata: „Interferență străină în România!”. În realitate? Doar un alt episod din reality show-ul global numit „Cine Trage Sforile?”.
Balul debutantelor democratice: România nu e pe listă
În timp ce noi ne chinuim să ne dăm jos nămolul de pe pantofi, două țări din Europa de Est – Cehia și Estonia – dansează cu grație pe scena europeană, fiind promovate la statutul de „democrații depline”, de la cel de „democrații defectuoase”.
Bravo lor! Au trecut testul. Noi? Am ratat petrecerea și stăm afară, cu un pahar gol și privirea pierdută spre Vest.
De ce? Pentru că noi nu dansăm. Noi ne împiedicăm. Din corupție în populism, din justiție în haos, din iluzii în frică.
România: pacient în comă democratică
Să nu ne mințim. Democrația românească e pe perfuzii. Aparatele bipăie ritmic, dar pulsul e slab. „Reforme”, „transparență”, „justiție independentă” – vorbe mari aruncate într-un vid tot mai adânc.
Între timp, oamenii s-au obișnuit cu starea de amorțeală.
– Corupția? „Așa a fost mereu.”
– Justiția? „Fac și ei ce pot.”
– Politica? „Toți sunt la fel.”
Apatia devine sport național, iar speranța? Un vis cețos în ochii celor care încă mai citesc cărți și nu doar titluri pe Facebook.
Sisif, România și piatra democrației
Ne place să ne vedem ca niște eroi ai democrației, dar realitatea e mai puțin poetică. Suntem Sisif împingând o piatră uriașă, doar că unii dintre noi au renunțat și acum își beau cafeaua la baza dealului.
Ce trebuie să facem?
– Să ne asumăm viitorul fără să așteptăm un salvator providențial.
– Să nu mai înghițim găluștile ieftine servite de politicieni.
– Să înțelegem că Europa nu ne datorează nimic. Nici Statele Unite.
– Dacă vrem o Românie demnă, trebuie să o facem NOI.
Ultimul act: Dansăm sau cădem în prăpastie?
Și iată-ne, dragilor, în pragul unei decizii istorice.
Vom renaște din propria cenușă? Sau vom rămâne eterna Cenușăreasă a Europei, așteptând un prinț care nu mai vine?
Viitorul e un pahar pe jumătate gol. Întrebarea este:
Bem ce-a mai rămas sau îl spargem de asfalt și cerem altul?