Soarele răsare fără să ceară voie, breaking news-urile se succed frenetic, iar România își trăiește propriul reality show politic, unde fiecare campanie devine un episod dintr-un serial prost regizat.
Efectul bandwagon – acel fenomen prin care oamenii se aliniază instinctiv cu „câștigătorii” – este poate cea mai insidioasă formă de manipulare electorală. Nu contează programul politic, nu contează trecutul candidatului, nu contează nici măcar dacă are sau nu habar de administrație. Tot ce contează este iluzia masei: „Dacă toți îl votează, trebuie să fie bun.”
Și uite-l pe Călin Georgescu, salvatorul de serviciu, profetul naționalismului de bal mascat, ridicat de valul bandwagon și scufundat de propria incoerență. Omul care s-a vândut drept salvator, dar care a jucat pe aceeași scenă unde regizorii rămân aceiași. Trenul democrației nu e în mișcare – ci doar pare să fie.
Cât de periculos este efectul bandwagon?
Fenomenul nu e nou – el a stat la baza celor mai mari fraude politice din istorie. De la regimuri autoritare mascate în democrații fragile până la lideri cu carismă de talk-show, bandwagon effect a creat monștri politici peste tot în lume.
Într-o societate polarizată ca România, acest efect e și mai periculos. Alegătorii se aliniază cu „tabăra câștigătoare” fără să-și pună întrebări critice. Se creează un cerc vicios al validării iluzorii: dacă „toată lumea” crede în ceva, atunci acel ceva trebuie să fie adevărat, nu?
Greșit.
Călin Georgescu este exemplul perfect. A pornit ca un outsider, dar a folosit efectul bandwagon ca pe un motor al popularității rapide. Retorica lui? Un amestec de naționalism de tip ceaușist, idei rupte de realitate despre „destinul României” îmbrăcate într-o notă mistică și un discurs de tip conspiraționist, care prinde la electoratul de pe rețelele de socializare. Retorica lui a fost un cocktail de pseudo-naționalism, teorii conspiraționiste și promisiuni apocaliptic-mesianice, servite cu eleganța unui chelner grăbit.
De ce s-a prăbușit „valul” Georgescu?
Așa cum efectul bandwagon creează mari iluzii colective, tot așa le și spulberă cu aceeași viteză.
Pe măsură ce jurnaliștii și analiștii au început să scormonească prin declarațiile și trecutul lui Georgescu, a apărut ceea ce orice prestidigitator politic urăște: lumina reflectoarelor pe trucurile sale.
- Declarații contradictorii despre geopolitică, economie? Check.
- Asocieri dubioase cu personaje marginale? Check.
- Lipsa unui program de guvernare real? Triple check.
Când iluzia a început să se fisureze, susținătorii „de moment” au început să dispară. Brusc, Georgescu nu mai părea o opțiune viabilă. Și dacă nu poți câștiga, de ce să te mai urci în trenul tău?
Mulți au migrat către alți candidați, mai „cu șanse”. Aceasta este frumusețea grotescă a efectului bandwagon: te ridică artificial și te lasă să cazi în gol, fără parașută. Și aici intervine iluzia: trenul lui Georgescu părea să meargă, dar, în realitate, stătea pe loc. Un tren cu afișe frumos colorate, cu lozinci despre salvarea națiunii, dar fără destinație.
Democrația în trei acte
Actul I: Iluzia
„Votați Georgescu, el este mișcarea, el este schimbarea!” strigă megafoanele răgușite. Lumea se uită la sondaje și crede că trebuie să urce în tren, pentru că „uite câți sunt deja acolo.”
Actul II: Manipularea
Trenul nu oprește la stația „Libertate”. Nu, merge direct la „Control”. Aici, fiecare vot este un bilet către aceleași structuri de putere, doar că deghizate în altă haină.
Actul III: Consecințele
Cortina cade și descoperim că trenul nu a fost niciodată în mișcare. Totul a fost o manipulare a percepției, iar noi am fost spectatorii pasivi ai unei farse politice.
Lecția pe care trebuie să o învățăm din alegerile prezidențiale din 2024
Efectul bandwagon nu e doar o strategie electorală, ci o armă de manipulare în masă. A fost folosit de politicieni peste tot în lume, iar România nu face excepție.
Dar cazul Georgescu ne arată ceva mai profund: într-o epocă în care emoția bate rațiunea, orice iluzie poate deveni realitate pentru o vreme.
Alegerile nu ar trebui să fie un concurs de popularitate pe Facebook sau TikTok, ci o competiție de idei și competențe. Fără gândire critică, fără discernământ, votul devine doar un reflex de turmă.
Și uite așa, din patru în patru ani, ne trezim că ne urcăm pe un tren care nu numai că merge în direcția greșită, dar ne aruncă și sub roțile sale.
Oare vom rupe cercul vicios sau ne vom urca iar, ca în fiecare ciclu electoral, convinși că de data asta, e altfel?