Diplomația și reconfigurarea ordinii mondiale
Diplomația, cel puțin în forma ei clasică, a fost mereu despre percepții: cine este la masă, cine conduce discuția, cine scrie regulile jocului. Mult timp, Europa a crezut că lecțiile istoriei i-au oferit o voce de neînlocuit pe scena internațională. Că păcile durabile nu se negociază fără participarea și principiile ei. Dar acum, când se vorbește despre un posibil acord de încetare a războiului din Ucraina, negociat doar de Trump și Putin, fără participarea europenilor, devine clar că lumea a intrat într-o nouă paradigmă de putere și de re-așezare a relațiilor internaționale.
O nouă realitate diplomatică
Ceea ce urmează nu este o părere, ci un scenariu aproape matematic: doi lideri care văd lumea printr-o lentilă tranzacțională se întâlnesc și decid asupra sorții unui conflict care a dat startul reconfigurării ordinii mondiale.
- Trump, care a văzut mereu alianțele ca pe niște contracte pe care le poți anula sau renegocia la prima oportunitate.
- Putin, care înțelege foarte bine ce înseamnă un vid de putere și cum poate fi folosit în avantajul său.
Europa între idealuri și realpolitik
Europa? Europa rămâne acolo unde este de ceva timp: prinsă între convingerile sale morale și realpolitik-ul care dictează faptele.
Ieri, la Paris, miniștrii de externe din Polonia, Spania, Franța, Germania, Regatul Unit și Ucraina au făcut o declarație comună: „Nu poate exista o pace justă și durabilă în Ucraina fără Europa.” O propoziție care sună bine, care transmite un angajament, dar care, dacă nu este urmată de acțiune concretă, rămâne doar un mod elegant de a cere permisiunea de a conta.
Dacă Trump și Putin negociază pacea fără Europa, înseamnă că deja au decis că prezența ei nu este necesară. Înseamnă că, pentru ei, Europa este un partener secundar într-o lume în care lucrurile importante sunt decise de cei care au capacitatea de a dicta termenii, nu de cei care le analizează consecințele.
Două variante pentru Europa
Ce urmează? Două variante:
- Europa acceptă că jocul s-a mutat în altă parte și caută să se adapteze, chiar dacă asta înseamnă să renunțe la iluzia că este un actor principal.
- Europa decide să fie mai mult decât un spectator. Dar asta presupune să fie pregătită să acționeze nu doar prin declarații, ci printr-o politică externă care nu se bazează exclusiv pe soft power.
Concluzia: putere sau irelevanță?
Problema Europei nu este că nu are influență. Problema este că nu a mai fost nevoită să o exercite fără sprijinul SUA de prea mult timp. Acum, într-o lume unde alianțele nu mai sunt garantate și unde fiecare stat joacă mai mult pentru el însuși, Europa are de ales: fie rămâne prizonieră în propriile idealuri, fie redevine o putere capabilă să influențeze realitatea.
Pentru că, fără forță, moralitatea rămâne doar un ecou pierdut între negocieri pe care alții le fac la mesele unde Europa nu este invitată.