Un reportaj despre o țară prinsă între frică, oportunism și iluzia măreției
Ah, dulce Românie, țară a mioriticilor visători și a politicienilor ce jonglează cu principii precum un circar beat cu torțe aprinse! Trăim vremuri explozive, unde diplomația a devenit un joc cu sumă nulă, iar noi ne găsim în poziția obișnuită: între ciocanul rusesc și nicovala occidentală, cu un premier care zâmbește larg, fără să înțelegă exact de ce.
Macron, Tusk și umbrele războiului
între timp, pe marile scene ale geopoliticii, actorii principali își recită replicile. Președintele Franței, Emmanuel Macron, cel care aspiră la rolul de lider al Europei, ne anunță cu o eleganță studiată că trupe europene ar putea ajunge în Ucraina, după ce se va ajunge la un acord de pace între Kiev și Moscova. Trupe pentru menținerea păcii, nu pentru luptă, nu pe linia frontului, nu în teritoriile ocupate, a spus el.
Polonia, în schimb, prin vocea premierului Donald Tusk, anunțat deja că nu va trimite trupe de menținerea a păcii în Ucraina, dar că este gata să ofere asistență logistică. Motivul pentru care Varșovia nu dorește să trimită trupe? Granița Poloniei cu Rusia. Orice țară care are graniță cu Rusia, crede Tusk, nu ar trebui să trimită trupe în Ucraina, deoarece acest lucru ar crea și mai multe tensiuni cu Moscova.
Și România? Ce face România?
Ah, eterna întrebare. Oficialii noștri adoptă poziția struțului, cu excepția momentelor în care adoptă poziția cameleonului. Suntem pentru pace, dar și pentru război. Suntem aliați de nădejde, dar nu vrem să supărăm pe nimeni. Un menuet atent coregrafiat, care poate fi uneori eficient. Dar într-un context geopolitic, unde jocurile cu sumă zero au devenit norma, acest tip de menuet s-ar putea să nu fie tocmai aducător de avantaje.
De ce să trimitem trupe? De ce să stăm acasă?
Argumente Pro:
- Dacă vrem să fim mai mult decât o haltă geopolitică, poate ar trebui să ne jucăm cartea influenței. Un angajament militar, în trupe de pace, ne-ar oferi un loc real la masa deciziilor, nu doar statutul de chelneri ce servesc interesele altora.
- Într-o lume unde imaginea contează mai mult decât realitatea, un efort militar limitat ne-ar permite să fim percepuți ca un stat activ, nu doar ca o extensie docilă a NATO.
- Reconstrucția post-război a Ucrainei va fi un El Dorado economic. Dacă ne implicăm acum, putem avea un cuvânt de spus în împărțirea “tortului” reconstrucției.
Argumente Contra:
- Rusia nu iartă și nu uită. Dacă punem un deget în conflict, s-ar putea să ne trezim că ne arde întreaga mână.
- Nu avem infrastructura și pregătirea logistică pentru a susține o misiune de durată. O decizie proastă ne-ar putea costa scump – nu doar în bani, ci și în vieți omenești.
- În loc să ne aventurăm pe teren minat, poate ar fi mai inteligent să ne consolidăm propriile capacitați de apărare, înainte să jucăm la ruletă cu destinul nostru.
Ce ar trebui să facă România?
Întrebarea asta este mai veche decât statul român modern. Suntem o țară care oscilează constant între servilism și grandilocvență, între visul de a fi un jucător de top și realitatea amară că suntem adesea un simplu pion pe tabla de șah a marilor puteri.
Suntem prea mici să dictăm ritmul, dar suficient de importanți pentru a fi folosiți ca monedă de schimb. Și, totuși, dacă istoria ne-a învățat ceva, este că pionii pot deveni regine. Dacă știu când și cum să mute.
Așadar, ce vom alege? O poziție de spectatori resemnați sau o mișcare curajoasă, dar riscantă? Vom fi jucători sau vom rămâne martori? Asta, dragilor, este întrebarea care ne definește viitorul.