Istoria ultimelor 300 de ani arată că expansionismul rusesc a rămas același
„Rusia nu se mulţumeşte de a fi luat o parte mare şi frumoasă din vatra Moldovei, nu se mulţumeşte de a fi călcat peste graniţa firească a pamântului românesc, ci voieşte să-şi ia şi sufletele ce se află pe acest pământ şi să mistuiască o parte din poporul roman”, spunea Mihai Eminescu în 1878. Astăzi, într-un context regional mai complicat decât oricând, cu un război la granița României și cu Republica Moldova drept țintă a destabilizării rusești prin multiple operațiuni hibrid (presiuni economice, operațiuni de informare, atacuri cibernetice, destabilizare internă, interferențe electorale, corupție și utilizarea grupurilor proxy ), cuvintele lui Eminescu revin în actualitate cu forță și luciditate.
Relațiile României cu Rusia sunt caracterizate de o lungă istorie de tensiuni și conflicte, iar evenimentele recente din regiune subliniază , încă o dată, caracteristicile acestor legături. Jurnalistul Pamfil Șeicaru, unul dintre cei mai lucizi analiști ai vremurilor sale, a surprins foarte bine natura acestei relații istorice , conflictuale și dificile, definind Uniunea Sovietică nu ca un fenomen nou, ci doar o continuare a expansionismului Rusiei țariste sub un alt nume.
Rusia – un expansionism continuu, sub diferite forme
Rusia, fie ea țaristă sau sovietică, nu a renunțat niciodată la obiectivele sale militare și teritoriale, fiind un stat definit printr-o sete nestinsă de cucerire, remarca Șeicaru. Rusia în travesti roșu” va continua să reprezinte o amenințare pentru România, spunea el.
Sentimentul de teamă față de Rusia nu este o exagerare, ci o realitate crudă, exemplificată prin întrebarea, formulată de isoricul Ion Bucur, „Vouă nu v-ar fi frică de cineva care v-a bătut de 12 ori până acum?” . Astfel, între 1739 și 1944, Rusia a invadat România nu mai puțin de douăsprezece ori ! : în 1739, 1768, 1787, 1806, 1811, 1821, 1828, 1848, 1853, 1940, 1944. Anexarea sudului Basarabiei prin Congresul de la Berlin din 1878 poate fi considerată, prin consecințele sale, a douăsprezecea invazie rusească asupra României.
Anexarea Crimeii de către Rusia în 2014 și invadarea Ucrainei în 2022 au reamintit lumii că Moscova păstrează același apetit expansionist ca și pe vremea lui Ivan cel Groaznic sau a Ecaterinei cea Mare. Pentru români, această agresiune a resuscitat o teamă veche, susținută de amintirea deceniilor de comunism impus după cel de-Al Doilea Război Mondial. Stalinizarea brutală, prin care România și alte state din Est au fost forțate să adopte ideologia și structurile Moscovei, a avut consecințe devastatoare: valorile au fost destrămate, societatea a fost divizată și redusă la tăcere, iar represiunea politică, supravegherea, cenzura și încălcarea drepturilor omului au fost instrumentele prin care societatea era controlată. Regimul comunist nu doar că a stopat evoluția naturală a societății românești, dar i-a distrus valorile, a divizat poporul și a produs o dezumanizare profundă. Urmele acestui regim încă se resimt în România, chiar și la trei decenii după Revoluția din 1989, când românii au plătit un preț sângeros pentru a-și recâștiga libertatea.
Războiul pornit de Rusia nu se va opri și el îmbracă multe forme
Atacul Rusiei asupra Ucrainei în 24 februarie 2022 a declanșat cel mai mare conflict militar din Europa de la al Doilea Război Mondial. În timp ce efectele complete ale războiului sunt încă în curs de desfășurare, se poate spune cu certitudine că acestea vor modela peisajul strategic al Europei pentru anii, dacă nu deceniile, care vor urma. Ruptura Rusiei cu Occidentul a dobândit calitatea unui antagonism ireversibil, pe termen lung. De asemenea, a pus capăt eforturilor de a salva ceea ce a mai rămas din ordinea de securitate de după încheierea Războiului Rece în Europa. Comunitatea internațională a văzut pentru prima dată o putere – nu o dictatură marginală – arătându-și armele nucleare și amenințând cu anihilarea unui întreg continent.
Ideea de a reafirma sau de a menține dominația Kremlinului asupra vechiului imperiu a fost o caracteristică permanentă a politicii externe ruse de după 1990. În discursul său anual adresat națiunii în 2005, Putin a rostit una dintre cele mai frecvent citate și controversate remarci ale sale – s-a referit la destrămarea Uniunii Sovietice ca la „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”. Agresiunea Rusiei asupra Moldovei în 1991, asupra Georgiei în 2008, anexarea Crimeei în 2014 și invazia brutală a Ucrainei din 2022 -sunt, toate, parte a abordării expansioniste și neo-imperialiste a Rusiei față de vecinătatea sa, care include și stoparea extinderii NATO și UE în regiune. La 14 septembrie 2022, preşedinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, în discursul anual privind starea Uniunii Europene a admis eroarea gravă de diagnosticare făcută în cazul Rusiei, afirmând că „ar fi trebuit ascultate vocile din interiorul Uniunii, (…) din Europa Centrală şi de Est, care au avertizat că Putin nu se va opri”.
Subversiunea rusă- o amenințare gravă și directă la adresa întregii Europe de Est
Federația Rusă a devenit un vecin direct al României -în Marea Neagră -, sporind astfel nu numai amenințarea percepută la adresa securității : proximitatea arsenalului militar rusesc de zona economică exclusivă a României este o amenințare directă la adresa securității naționale a României. În mod similar, potențialul de subversiune, în principal în ceea ce privește campaniile de dezinformare, este și el o amenințare importantă. Rusia folosește tactici care variază de la sabotaj și atacuri cibernetice la migrație ilegală pentru a destabiliza țările din flancul Estic al NATO din cauza sprijinului lor pentru Ucraina, așa cum au arătat, recent, România, Polonia și Lituania. Subversiunea rusă contemporană nu este nouă – se bazează pe politica externă și activitățile Uniunii Sovietice și de dinainte, precum și pe politica internă și externă a Rusiei de după 1990. De-a lungul timpului, amploarea regională și ambiția subversiunii sovietice și ruse au variat, dar acolo unde a fost cea mai ambițioasă, subversiunea s-a concentrat mai ales pe obținerea controlului politic în Europa de Est, exercitarea unui grad de influență în alte părți ale lumii și modelarea politicii occidentale pentru a aduce amenințarea la nivel intern.
România trebuie să privească cu atenție și prudență către Est, într-o încercare de a-și proteja independența, suveranitatea și securitatea națională. Exploatând sursele de nemulțumire (fie ele economice, sociale sau politice) care există deja în societatea românească, mașina de dezinformare susținută de Kremlin încearcă să îți facă loc în agenda care preocupă oamenii. De acolo, Moscova încearcă să dezvolte diverse alte canale de influență sub falsa percepție că publicul românesc este anti-occidental și că ar trebui căutate alte opțiuni geopolitice, cu atât mai mult cu cât alte țări din vecinătatea României cochetează cu idei similare.
Conștientă de trecutul său dificil și de lecțiile istorice dureroase, România caută să își mențină securitatea alături de aliații occidentali, urmărind cu grijă fiecare mișcare a unei Rusii care, în ciuda trecerii timpului, pare să rămână aceeași.
